Ce este prietenia?

Ce este prietenia? Este atat de greu sa o explicat! Multi au incercat chiar s-o definesca, dar de fiecare data doar unul dintre aspectele prieteniei este surpins.
Pentru mine prietenia a fost mereu punctul meu slab. Eu am considerat oamenii care imi erau apropiati prieteni cu mult inainte sa-mi demonstreze acest lucru. A iesi in oras, la cumparaturi, a face sport impreuna sau a merge impreuna de colo pana colo nu inseamna neaparat prietenie. Prietenul este cel care nu te lasa balta. Este cel care nu concureaza cu tine, pentru ca intre voi nu este o competitie si, mai ales, prietenul nu se foloseste de tine sau de cei din jur, manipulandu-te pentru ca te considera naiv. Prietenul nu este mai destept decat tine, mai frumos, cu o pozitie mai buna decat a ta, dar nici mai prost, mai urat sau mai sarac. Intre prieteni exista un semn de egalitate. Iar cand acest semn lipseste, inseamna ca iti doresti sau isi doreste altceva de la relatia respectiva.
Dar, atunci cand cineva iti demonstreaza ca poti avea incredere in el/ea, ca ceea ce discuti cu el/ea ramane doar intre voi si cu toate astea nu exista semnul egalitatii intre voi, atunci mai putem vorbi despre prietenie? Cred ca daca as fi stiut raspunsul la acesta intrebare, nu ma mai chinuiam sa scriu toata povestea asta. Si cred ca si mie imi era mult mai bine acum! Pentru ca ce poate fi mai dezamagitor decat sa-ti dai seama ca un „prieten” nu iti este prieten!
Si cred ca am aflat si raspunsul la intrebare!!! NU, nu este vorba despre prietenie atunci cand nu exista semnul egalitatii intre doi oameni, indiferent de cat de mari confidenti sunt! Pana la urma cel care se simte inferior in acea relatie, din cauza frustrarilor va ceda! Iar acolo unde este invidie, nici nu poate fi vorba despre prietenie!

Despre revolta mea de astazi

Imi este sila! Trec de la indiferenta la nervi, apoi la dezgust si dupa la resemnarea ca de unde nu e, nu ai ce sa ceri… Ma uit la stiri si imi vine sa urlu! Astazi la birou cand am aflat de noua propunere a domnului presedinte pentru functia de Prim Ministru nici nu am luat-o in seama. Mi se parea o gluma! Dar nu este o gluma! Este adevarat! Efectiv ma simt jignita! Dar in acelasi timp imi este si sila! Imi este sila de tot ce se intampla in tara asta si ma revolta ce poate face un singur om cu un popor intreg!
Nu pot sa cred cat de idoti suntem cu totii! Pur si simplu lasam un om sa isi bata joc de noi toti si nu facem nimic! Si totusi... pe langa revolta pe care o simt, si frustrarea, exista si o profunda ingrijorare!!! Dupa ce ca am ajuns un popor de oameni saraci, tristi si necajiti, se pare ca nu ne mai intereseaza nici de acele lucruri pe care le consideram sfinte acum 20 de ani: LIBERTATEA (libertatea umana, libertatea de a alege, de a te exprima, de a vota). Nu ne mai intereseaza ca suntem umiliti si batjocoriti, ca unii ne rad in fata de cat de prosti suntem si ca acesta indifirenta ne poate intoarce la Epoca de Aur, dar cu alti actori!
Nu stiu ce se va inatampla in viitor, dar ma ingrijoreaza din ce in ce mai mult soarta noastra. Nu pot sa cred ca romanii sunt atat de prosti, ca nu isi dau seama de ce se intampla in jurul lor! Stiu ca suntem mult prea servili pentru a putea avea curajul de a ne manifesta revolta, dar sper ca "mamaliga" va mai exploda inca o data!!! Iar daca nu, pentru tineri cred ca exista o singura solutie: ultimul care pleca din tara sa stinga lumina! Problema va ramane pentru cei care nu mai sunt la varsta la care sa plece in lumea larga!!! Parintii nostri probabil ca nu se vor mai simti in stare sa o ia de la capat in alta parte si ar trebui sa ne gandim la o solutie si pentru ei. Poate vom construi o enclava in care sa ne manifstam ca oamenii si sa fim tratati ca atare, in care drepturile noastre sa nu fie incalcate si in care sa putem trai fara Prim-ministrii-marionete sau presedinti-tirani!
Insa cel mai bine ar fi ca acesta enclava sa se numeasca Romania!

PS Imi cer scuze pentru ca am numit romanii "prosti si idioti"! Cu siguranta nu suntem toti la fel!!!

DESPRE PERSONALITATEA ŞEFULUI

Aproape întotdeauna şeful este acela care încearcă să-şi controleze subalternii. După o discuţie cu cea mai bună prietenă a mea, am constatat că toţi şefii sunt la fel. Sau că, cel puţin la fiecare loc de muncă este un astfel de şef. Şi aici mă refer la cei bolnavi de putere, uneori chiar tiranici, care nu pot negocia ceva şi evită cu obstinaţie situaţiile de acest gen, iar atunci când nu pot evita o astfel de mediere, este musai să obţină toate avantajele pe care le-a dorit de la bun început! Şi, bineînţeles, fără a da ceva în schimb!
Unor astfel de persoane, li se cuvine lor totul, iar tu nu ai dreptul la nimic. Au un adevărat cult cu privire la libertate şi independenţă, dar nu vor ezita nicio singură clipă să o încalce pe a ta. Ghidându-se după principiul că „Şeful controlează totul”, le interesează absolut totul: de la ce faci la serviciu, cu cine stai de vorbă la serviciu, inclusiv toate relaţiile profesionale ale tale, dar şi... surpriză!!!: ce faci tu în timpul tău liber! Este o persoană extrem de intruzivă, care pătrunde în viaţa ta şi care începe să ţi-o dirijeze. Dar nu uitaţi că nu se foloseşte de mijloace directe! Întotdeauna va şti să se facă plăcută, vei crede că puteţi comunica, discuta, negocia, dar de fapt, scopul ei/lui e să te subordoneze, să te dreseze, să te folosească, să îţi submineze încrederea în propriile forţe. Şi asta pentru că vorbim despre o persoană care nu are încredere în propriile forţe, şi implicit un nivel al respectului de sine foarte scăzut…
Poate din această cauză şi sistemul ei/lui de valori este unul răsturnat şi va apela de fiecare dată la mijloace oculte. Nu ştie să-şi rezolve problemele decât aşa, mişeleşte: se foloseşte de alţii, deformează realitatea, relatează doar părţile care o/îl avantajează.
Nu de puţine ori apelează la şantajul emoţional, cerşind compasiunea celor din jur, chiar dacă nu are niciun pic de îngăduinţă, înţelegere sau mărinimie pentru cei din jur. Pentru ea/el, acestea sunt slăbiciuni şi chiar dacă se foloseşte de ele sau le mimează (pentru că dă bine!), o/îl dezgustă „sentimentalismele”, fiind de multe ori ironic(ă) cu cei care-şi manifestă şi partea de emoţie.
De cele mai multe ori, şeful are şi o stare de spirit foarte labilă! Trece rapid de la o stare la alta. Asta se poate explica prin faptul că îi este frică. Pur şi simplu, atunci când i se face frică nu mai înţelege nimic, nu mai vede nimic, dar nici nu mai cred nimic şi are reacţii disperate! După ce singur(ă) descoperă o soluţie se linişteşte, poate să fie la fel de zâmbitor (zâmbitoare) şi de drăguţ(ă), ca înaintea „furtunii”.
Acest şef se va înconjura întotdeauna de o şleahtă de lingăi, în care va avea o încredere oarbă, fără să-şi dea seama că ei nu sunt doar slugarnici, ei sunt nişte parveniţi, care au ajuns într-un anumit post întâmplător sau nu şi care fac asta pentru că ştiu că numai aşa pot ocupa respectivul post. Din punct de vedere profesional aceşti linguşitori nu au habar de nimic!
Oamenii care sunt bine pregătiţi sunt periculoşi, pentru că, cine ştie cum şi prin ce mijloace ar putea să-i ia locul! Ei întotdeauna primesc cele mai puţine informaţii şi sunt ţinuţi cât mai departe de realitate. În plus, aceşti oameni pot veni cu sugestii sau recomandări, care niciodată nu sunt bune! Dar să nu te miri dacă peste câteva zile ideea şefului este chiar cea pe care ai sugerat-o tu!
Nu numai sugestiile şi recomandările nu sunt permise când ai un astfel de şef! Să nu cumva să-l contrazici sau să-i spui că ceva nu este bine! Din acel moment eşti duşmanul ei/lui declarat, pentru că ai cutezat „să te crezi mai deştept” decât ea/el. Nu suportă criticile, de aceea le ia ca pe un afront personal.
Şeful este întruchiparea individualismului şi a histrionismului! Va încerca prin orice mijloace să se autopropulseze în căutarea gloriei personale. Se va afişa la toate cocteilurile şi la toate manifestările unde este invitat, pentru că acestea îi ridică stima de sine, chiar dacă, în realitate se teme de interacţiunea cu cei din jur.
Aş mai putea enumera: intoleranţă la frustrări, omnipotenţă, tendinţe paranoide manifestate prin suspiciune maladivă sau rigiditate absurdă, ipohondrie, narcisism etc., dar, sincer, m-am încărcat prea mult cu aceste lucruri! Aşa că am să conchid!
Din nefericire, există o grămadă de astfel de şefi! Şi tu ai întâlnit un astfel de şef, nu-i aşa? Partea şi mai proastă este că ei sunt nişte oameni bolnavi, care au o fixaţie legată de control. Iar ei trebuie ajutaţi! Aşa că, haideţi să punem mână de la mână şi să-i trimitem acolo unde aceste persoane au parte de ajutor specializat!
Sau haideţi să încercăm să nu mai lăsăm astfel de oameni să ne conducă vieţile şi nu vă mai lăsaţi subjugaţi de ei!!!

De ce (nu) trebuie să fim lideri sindicali?

Un lider sindical trebuie să fie foarte bine pregătit, să cunoască foarte bine interesale sale şi ale celor pe care îi reprezintă. El trebuie să fie deschis tuturor problemelor pe care salariaţii le pun, să stea de vorbă cu ei, cu fiecare în parte şi să încerce să le rezolve problemele. Iar dacă problemele nu pot fi rezolvate ori depăşesc cadrul legal, să ştie să dea răspunsul adecvat şi să se asigure că cel care are o problemă a înţeles ceva. Liderul sindical îl reprezintă pe angajat şi îi apără interesele.
Un lider sindical trebuie să înţeleagă foarte bine noţiunea de democraţie, să cunoască legile şi să ştie să le aplice. Iar pentru el este un atu să cunoască şi problemele specifice cu care se confruntă angajaţii, mai ales dacă a fost şi el angajat în domeniul respectiv.
De ce în România liderul sindical este privit ca un "duşman al poporului"? Păi, poate pentru că România este condusă de aceiaşi "dinozauri", care nu vor să renunţe la scunul lor şi la avantajele pe care le obţin atunci când se află la conducere. Şi pentru că aceşti "dinozauri" au, de cele mai multe ori, concepţii comuniste şi învechite, care nu au nici cea mai mică legătură cu democraţia. Şi pentru că suntem un popor care nu avem nicio legătură cu respectul. Pentru "dinozauri" respect înseamnă să fi servil şi umil, iar cel care are putere nu are nevoie să dea dovadă de respect, pentru că el are controlul. El este preocupat doar să-ţi arate cât de mic şi de r***t eşti tu, iar dacă el mai are un superior se va comporta la fel de servil faţă de cel care-şi poate exercita puterea asupra lui.
Şi ştiţi care este culmea? Oricine se manifestă diferit şi îşi ştie să îşi apare interesele, să argumenteze şi să nu se lase umilit şi prostit este considerat o ameninţare. Iar acum, din ce în ce mai des, aud că acestor oameni li se spune că ar trebui să se facă lideri sindicali!!! Ca şi când asta este un lucru jignitor şi degradant.
De ce în România este jignitor şi degradant să şti să-ţi aperi interesul? Cred că dacă dau răspunsul la acestă întrebare intru într-un cerc vicios. Aşa că nu am să continui!
Mai degrabă aş dori să aflu răspunsurile la întrebări ca "Când fiecare român îşi va vedea de treaba lui (şi doar a lui)?", "Când vom accepta că fiecare om are drepturi şi că dacă nu a obţinut o funcţie de conducere nu trebuie să fie umilit şi batjocorit de ceilalţi?", "Când şefii vor înţelege că nu ei deţin adevărul suprem şi că, de fapt, nici nu există aşa ceva?", dar, din păcate, nimeni nu poate să îmi spună aceste lucruri...

Academia Olimpică Internaţională – o experienţă unică în viaţa mea!

A 17-a sesiune a cursurilor postuniversitare

Organizator: Academia Olimpică Internaţională;

Perioada: 1-30 iulie 2009;

Locul: Ancient Olympia, Grecia;

Participanţi: 39 de studenţi din 34 ţări;

Reprezentatul României: Ivona-Beatrice Potzaichin – Agenţia Naţională Anti-Doping

Lucrarea prezentată: „Beijing 2008 – The Chance of Clean Athletes!”

Asta pot spune în câteva cuvinte despre acest seminar. Şi totuşi, nimic din ce este scris aici nu reprezintă ce a însemnat această experienţă pentru mine. Şi nici nu cred că voi putea descrie câtuşi de puţin în acest articol ce a însemnat pentru mine Academia Olimpică Internaţională şi acest seminar!

Pentru mine călătoria elenă a început propriu-zis pe 2 iulie. Avionul a avut o întârziere la plecare din cauza unei furtuni, motiv pentru care am ajuns la hotelul din Atena după miezul nopţii. Însă cifra 2 mi-a purtat întotdeauna noroc, aşa că am aşteptat cu încredere şi nerăbdare ce va însemna pentru mine A.O.I. Iar la 6 dimineaţa am început o nouă viaţă! Deplasarea spre Olympia.

Îmi amintesc că eram mulţi şi foarte diferiţi! Poate chiar prea mulţi! Aveam impresia că niciodată nu voi reţine numele tuturor celorlalţi participanţi şi încercam din răsputeri să reţin măcar ţările din care provin. Şi am început cu cei care stăteau în autocar în jurul meu... Nu era chiar aşa greu!...

În primele 3 zile am vizitat o parte dintre vestigiile importante ale Atenei (Acropole, Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, Muzeul Acropole, Zappeion-ul şi Stadionul Panathenaic) şi siturile arheologice din Peloponnese ( Mycenae, Epidavros, Nafplion, Ancient Olympia), care au fost îmbogăţite de explicaţiile profesorilor Ingomar Weiler şi Emmanuel Microyannakis.

A urmat seminarul propriu-zis. Au fost 24 de zile de cursuri, prezentări ale celorlalţi participanţi, activităţi sportive, seri sociale şi întâlnirea cu participanţii la cel de-al doilea seminar al medaliaţilor olimpici. Şi în plus, relaţii interumane.

Cursurile au fost extraordinare, au fost relaxate, atât cursanţii cât şi profesorii au fost deosebit de deschişi, participând în mod natural la ore. Profesorul coordonator Dr. Jim Parry nu era la prima experienţă în Academie şi probabil a fost cel mai apropiat de cursanţi, dar nu numai el. Kostas Georgiadis (Decanul Academiei Olimpice Internaţionale), Douglas Brown (Canada), Dr. Sam Ramsamy (Republica Africa de Sud – Comitetul Olimpic Internaţional, Kazuo Uchiumi (Japonia), Irena Martinkova (Cehia), Andy Miah (GBR) şi Robert Muller (GER) au încercat să fie nu doar profesori şi, din punctul meu de vedere au reuşit să devină prietenii noştri. Pe niciunul dintre ei nu l-am perceput ca pe un Domnul Trandafir, ci i-am simţit deschişi, dispuşi să îţi explice şi foarte aproape de noi, fără ca acest lucru să prejudicieze statutul lor personal şi profesional. În acelaşi timp, fiecare a încercat ca prelegerile să nu fie simple informaţii pe care să ni le livreze, ci să fie extrem de stimulatoare, să producă dezbateri, să creeze opinii şi să dezvolte atitudini. Chiar dacă fiecare profesor a abordat un stil de predare diferit, am simţit că toţi au încurajat discuţiile cu ei, dar şi între noi, între studenţi.

Temele cursurilor au fost numeroase, de la Jocurile Olimpice Antice la cele moderne şi la tot ce presupune Mişcarea Olimpică şi mi-au oferit posibilitatea de a mă implica, de a lua în considerare lucruri la care nu m-am gândit şi de a medita asupra a numeroase aspecte care ţin atât de olimpism, cât şi de viaţă, în general.

Prezentările participanţilor au fost fie cercetări, fie proiecte de educaţie olimpică. În cazul cercetărilor temele au fost extrem de diferite (studii despre sportul în societate, femeile în sport, multiculturalism sau statistică), iar concluziile chiar dacă au fost încărcate de interpretări personale, acestea au oferit o nouă perspectivă în experienţa fiecăruia dintre participanţi, iar acest lucru a fost şi mai valoros datorită faptului că între noi erau numeroase diferenţe culturale, religioase sau de experienţă de viaţă. În schimb prezentările referitoare la educaţia olimpică au avut ca idee comună faptul că aceasta nu trebuie făcută predicând doar valorile olimpismului, ci trebuie găsită modalitatea de a pune în practică aceste valori.

Activităţile sportive, serile sociale şi întâlnirea cu medaliaţii olimpici au reprezentat o altă experienţă de viaţă. De ce spun asta? Pentru că din relaţiile care s-au creat în timpul tuturor acestor activităţi am învăţat, am încercat, am înţeles bune şi rele, frumoase şi urâte, corecte sau greşite, experienţe unice sau comune. Indiferent dacă au fost frustrări sau satisfacţii, împliniri sau nemulţumiri, acestea au fost emoţiile pe care le-am ataşat experienţelor trăite alături de nişte oameni pe care nu îi cunoscusem înainte. Şi cu cât îi cunoşteam mai mult pe fiecare dintre ei, cu atât ataşamentul unora faţă de ceilalţi creştea, iar imaginea despre fiecare în parte se modifica. Şi la un moment dat am înţeles: această experienţă este mai mult decât o simplă experienţă, este o experienţă de viaţă unică pentru fiecare dintre cei care am fost acolo, care ne va schimba mai mult sau mai puţin viaţa din acel moment. Dacă ar fi să rezum într-un singur cuvânt ceea ce a însemnat Academia Olimpică aş putea spune că acesta este respect. Respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi, dar care presupune şi autodezvăluire, comunicare directă, deschisă şi onestă, în care critica sau frustrarea sunt caracteristici constructive. Relaţiile din Academie s-au bazat pe exprimarea onestă şi relativ directă a gândurilor şi sentimentelor şi în care se ţinea cont de sentimentele celorlalţi şi de diferenţele dintre noi.

Seminarul s-a terminat cu o festivitate de închidere extrem de emoţionantă şi cu călătoria spre Atena. Însă poate cel mai emoţionant moment a fost ultima seară când amintirile începuseră să ocupe din ce în ce mai mult loc în gândurile noastre şi în inimile noastre, momente memorabile sau banale erau rostite de fiecare în parte, iar despărţirea de fiecare dintre prieteni nu însemna atunci dacât promisiunea unei revederi cât mai apropiate.

Am avut dreptate! Nu reuşesc să transmit prin cuvinte cu adevărat ce a însemnat pentru mine a 17-a sesiune a cursurilor postuniversitare organizate de Academia Olimpică Internaţională! Pot să vă spun atât: mă bucur că am fost atât de norocoasă să particip la acest seminar, iar acestă lună mi-a schimbat în totalitate viaţa, atât pe plan personal, cât şi pe plan profesional. Şi cred că pentru mine nu au fost atât de importante informaţiile la care am avut acces pe durata acestui seminar, ci faptul că am reuşit să inţeleg şi să integrez ce înseamnă OLIMPISMUL şi VALORILE sale!