Nu pot să spun că nu am invidiat pe nimeni în viaţa mea. Aş fi ipocrită să nu recunosc acest lucru. Probabil cel mai mult am invidiat-o pe prietena mea cea mai bună din copilărie. Şi o invidiam pentru familia ei. Vroiam şi eu să am o familie ca a ei, numeroasă şi armonioasă. Însă, cu timpul, invidia a pălit şi mi-am dat seama că şi eu sunt invidiată pentru familia mea şi mai ales pentru părinţii mei. Şi trebuie să recunosc: sunt un om extrem de norocos, am o familie minunată şi nişte părinţi pe care Dumnezeu nu putea să-i aleagă mai buni. Aşadar, dintr-un om care nutrea invidia, am ajuns să fiu obiectul invidiei celorlalţi.
Invidie sau admiraţie?
Admiraţia este atunci când ne dorim să fim sau să avem ceva ce altcineva îl posedă, dar fără să ne dorim să-l deposedăm de acel lucru. Admiraţia este un lucru care, în general, ridică stima de sine a celui care este obiectul admiraţiei unei alte persoane. În plus, admiraţia este benefică şi pentru cel care admiră, pentru că ea motivează, iar motivaţia poate duce la progres. Cu alte cuvinte, consider că a admira pe cineva este ceva pozitiv, bilateral. Şi, cu alte cuvinte, nu cred că admiraţia poate deranja pe cineva.
Ce se întâmplă atunci când ne dorim doar pentru noi acele lucruri pe care le posedă altcineva? Ce se întâmplă atunci când suntem incapabil să mai suportăm virtuţile sau succesele celorlalţi? Atunci apare invidia. Fără îndoială e dureroasă compararea zi de zi cu altcineva. E dureroasă, însă mult mai suportabilă decât ruşinea de-a te observa pe tine aşa cum eşti. Şi este mult mai facil să găseşti sursa tuturor frustrărilor sau eşecurilor din viaţa ta în altă persoană. Şi cât de departe poţi merge cu această invidie? Cu siguranţă există persoane pentru care invidia devine o chestiune patologică. Şi totuşi, nu vreau să fac un tratat despre cât poate fi de nemărginită invidia... Şi nici cât de labilă emoţional poate fi o astfel de persoană sau cât de scăzută poate fi stima de sine în aceste cazuri.
Iar dacă invidia este o scuză a unei persoane incapabile, persoana care reprezintă obiectul invidiei nu are nicio „vină”? Ceea ce mă preocupă pe mine sunt mai degrabă trăirile persoanei invidiate. Categoric, în primă fază consideri invidia ca fiind admiraţie. Apoi începi şi observi: hainele voastre încep să semene extrem de mult. Uneori coafura este identică. Persoanei respective încep să-i placă exact acelaşi culori ca şi ţie. Aceleaşi forme. Începeţi să aveţi aceleaşi preferinţe culinare, muzicale, de petrecere a timpului liber. Şi brusc realizezi că tu nu mai eşti atât de diferit cum erai. Chiar, pe zi ce trece, începi să te identifici cu acea persoană cu care, până nu cu mult timp în urmă, nu aveai nimic în comun. Sau cel puţin asta credeai tu. Iar în final, totul sfârşeşte prin a-ţi fi „atacate” persoanele dragi şi importante. Şi totuşi... Cât de mult te poate deranja acest lucru? Din ce punct acest lucru nu mai este plăcut pentru tine, obiectul adoraţiei?
Într-adevăr, e deranjant. Te întrebi în primă fază cu ce ai greşit. Te întrebi dacă nu cumva eşti mult prea lăudăros, pentru că atunci când ne lăudăm la nesfârşit şi ne punem în permanenţă într-o lumină pozitivă nu facem decât să producem inevitabilul: fie atragem invidia celorlalţi, fie antipatia lor, atunci când laudele noastre sunt nefondate. Apoi îţi dai seama că se poate spune orice despre tine, dar nu că ai fi un lăudăros. Şi atunci care este vina ta? Vina ta este că ai primit de la viaţă anumite lucruri sau pur şi simplu le-ai obţinut prin eforturile tale şi ai ştiut să le şi menţii. Cu alte cuvinte, tu ai obţinut acele lucruri şi ai ştiut să le valorifici. Iar alţii sunt incapabili să facă acest lucru. Şi acei alţii te vor invidia, pentru că sunt incapabili să-şi vadă limitele. Şi pentru că ei nu pot aprecia ceva ce lor le lipseşte. Ei doar doresc să devină ceva ce probabil nu vor ajunge sau nu vor avea niciodată. Iar aceşti oameni mici nu ar trebui să afecteze pe nimeni niciodată!
Recunosc, eu am invidiat în trecutul meu. Iar acum, chiar dacă nu mai nutresc astfel de sentimente, m-am lăsat afectată de un astfel de om mic. Şi am greşit. Am dat mult prea mare importanţă unui om care este înrobit în propria-i existenţă, încătuşat în propriile sale dorinţe şi frustrări.
