Cel mai mare regret al vieții mele

Astăzi am citit un articol despre cele mai mari regrete pe care le au oamenii înainte să moară. Nu a fost nimic macabru, dimpotrivă remușcările erau în măsură să ofere motive de-a ne reconfigura prioritățile. Însă dincolo de părerile de rău menționate ca fiind cele mai frecvente, Întrebarea a născut și în mintea mea un răspuns. Care ar fi cel mai mare regret al meu dacă astăzi ar fi ultima zi din viață?

Cu siguranță, cel mai mare regret al meu este că nu am un copil. Îmi dau seama că s-ar putea să nu-l mai am niciodată. Așa cum s-ar putea să am un copil, dar pe care să nu-l nasc eu. Sau s-ar putea să rămân pentru totdeauna fără urmași, să fiu eu cea care încheie familia. Habar nu am ce se va întâmpla în viața mea. Și nici nu cred că îmi poate spune cineva. La final voi ști care mi-a fost drumul. Dar sunt lucruri după care tânjesc acum și sper că mi se vor îngădui și mie.

Sigur că niciodată nu mi-am pus cu adevărat problema de-a face un copil. Nu mi-am pus-o, pentru că în viața mea a existat un singur bărbat cu care mi-aș fi dorit, într-adevăr, să fac un copil. Din fericire nu s-a întâmplat așa ceva, pentru că bărbatul respectiv nu a putut exista în viața mea până la final. Și am ratat împreună șansa de-a avea un copil, dar ne-am dat posibilitatea de-a fi fericiți seprat, singuri sau alături de altcineva.

Sigur că trecerea timpului nu mai este în avantajul meu. Și mă gândesc din ce în ce mai mult la faptul că poate nu voi fi mamă niciodată. Poate nu voi trăi niciodată acea poveste în care eu și el vom îmbătrâni împreună și vom avea grijă de nepoți. Poate nici nu va fi un el cu care să sărbătoresc nunta de argint. Poate nu voi ajunge nici la aniversarea nunții de hârtie. Poate această parte din viața mea este făcută dintr-un lung șir de speranțe și dezamăgiri. Până acum au fost destule. Am sperat de-atâtea ori să apară el. Dar pe măsură ce treceau zilele, imaginea mea alături de respectivul domn nu se mai proiecta în viitor. Rămânea în zilele noastre. Nu apăream niciunul cu părul alb, cu ochelarii pe nas, ținându-ne de mână nepoții. Nu în aceeași fotografie. Și uite așa... a trecut un om, al doilea, al treilea... Și cu fiecare a mai trecut o șansă de-a avea un copil. Și acum...

Acum mă gândesc că nu a fost să fie. Mă gândesc la faptul că destinul fiecăruia dintre noi este unic. Fiecare dintre noi este excepțional. De ce destinul meu nu ar fi la fel? Unde scrie că în viața mea trebuie să existe un soț sau un copil? Nicăieri. Atunci de ce regret că nu le am? De ce regret că-mi urmez drumul meu incomparabil și irepetabil? N-am niciun motiv.

Abia acum îmi vine să-mi pun cu adevărat la întrebarea Care ar fi cel mai mare regret al meu dacă asta a fost ultima zi din viața mea?. Iar răspunsul este că am avut așteptări legate de ce ar trebui să mi se întâmple în viață, care m-au chinuit și nu m-au lăsat să mă bucur de povestea mea. Dar toate astea s-au întâmplat până într-un punct... când am citit un articol: ,,Top five regrets of the dying” :-P

Despre împărțitul singurătății

Nu îmi este teamă de singurătate, dar nu-mi place. Am avut parte prea mult de ea. 

Spun adesea că ne naștem singuri și murim singuri. Ce se întâmplă între este doar iluzia că trăim însoțiți. Și totuși, această iluzie este atât de frumoasă încât îmi este greu să renunț la ea. Ce poate fi mai plăcut când dimineața mă trezesc și este cineva care mă privește sau care mă ține în brațe?! Ce poate fi mai plăcut când lucrurile plăcute continuă: ne bem cafeaua împreună, facem planuri pentru ziua respectivă... Sigur că iluzia vieții în doi nu înseamnă doar lucruri frumoase, dar ele nu reușesc să umbrească atât de mult încât să nu-mi mai doresc să coexist alături de cineva. Încă sper la bărbatul care va veni și va dori să ne-împărțim singurătatea. Da. Doresc să împart cel mai urât lucru din viață împreună cu cel pe care o să-l iubesc pentru ceea ce este el. Știu că sună contradictoriu, dar pentru mine tot ce are legătură cu singurătatea are o ambivalență greu de suportat. O urăsc pentru că e tristă și lipsită de viață, iar în același timp o iubesc pentru că îmi dă posibilitatea de-a face ceea ce îmi place. Ea îmi produce cele mai cumplite reacții, de care mi-e teamă și mie. Și la fel de contradictorii. Atunci când îi simt prezența, pur și simplu îmi pierd mințile. Încep și caut răspunsuri cu atâta stoicism, încât nu fac altceva decât să-mi produc singurătate.Mai întâi o adulmec, apoi încep s-o simt din ce în ce mai mult... Și atunci începe nebunia! O forță neînfricată mă împinge să mă conving că așa stau lucrurile, că singurătatea îmi dă târcoale. Și încep și presez, și presez... până obțin ceea ce nu-mi doream: singurătatea! Împovărătoarea singurătate care vine cu tot pachetul de de ce-uri. Și se reinstalează confortabil în viața mea, indiferent de dorința mea sau de explicațiile pe care le primesc. De fapt ea a fost acolo tot timpul. Singurătatea nu plecase, doar că nu-i mai simțeam prezența pentru că nu mai eram singură. Eram doi indivizi care-și împărțeau singurătatea. Acum eu sunt singură cu singurătatea mea, iar celălalt poate a găsit pe altcineva cu care s-o împartă. Și mă întreb: sunt oare singurul om pe pământ rămas cu singurătatea lui? Dacă pe pământ suntem număr impar și eu am rămas cea care nu mai are cu cine să-și împartă singurătatea? Sau îmi poate spune cineva dacă drumul meu prin viață este necesar să-l fac singură. Dar dacă tot mă pricep atât de bine să-mi produc singurătate, de ce mai vreau s-o împart cu cineva?

Habar n-am care sunt răspunsurile! Tot ce știu este că singurătatea doare. Și în timp crește și devine insuportabilă. Cu fiecare zi ce trece mușcă mai mult din mine și cu cât se apropie mai mult de inima mea, cu atât doare mai rău. Ea este cancerul vieții. Ne luptăm cu ea toată viața fără să știm dacă ieșim învingători sau finalul va fi sfâșietor de dureros și singur.