Cel mai mare regret al vieții mele

Astăzi am citit un articol despre cele mai mari regrete pe care le au oamenii înainte să moară. Nu a fost nimic macabru, dimpotrivă remușcările erau în măsură să ofere motive de-a ne reconfigura prioritățile. Însă dincolo de părerile de rău menționate ca fiind cele mai frecvente, Întrebarea a născut și în mintea mea un răspuns. Care ar fi cel mai mare regret al meu dacă astăzi ar fi ultima zi din viață?

Cu siguranță, cel mai mare regret al meu este că nu am un copil. Îmi dau seama că s-ar putea să nu-l mai am niciodată. Așa cum s-ar putea să am un copil, dar pe care să nu-l nasc eu. Sau s-ar putea să rămân pentru totdeauna fără urmași, să fiu eu cea care încheie familia. Habar nu am ce se va întâmpla în viața mea. Și nici nu cred că îmi poate spune cineva. La final voi ști care mi-a fost drumul. Dar sunt lucruri după care tânjesc acum și sper că mi se vor îngădui și mie.

Sigur că niciodată nu mi-am pus cu adevărat problema de-a face un copil. Nu mi-am pus-o, pentru că în viața mea a existat un singur bărbat cu care mi-aș fi dorit, într-adevăr, să fac un copil. Din fericire nu s-a întâmplat așa ceva, pentru că bărbatul respectiv nu a putut exista în viața mea până la final. Și am ratat împreună șansa de-a avea un copil, dar ne-am dat posibilitatea de-a fi fericiți seprat, singuri sau alături de altcineva.

Sigur că trecerea timpului nu mai este în avantajul meu. Și mă gândesc din ce în ce mai mult la faptul că poate nu voi fi mamă niciodată. Poate nu voi trăi niciodată acea poveste în care eu și el vom îmbătrâni împreună și vom avea grijă de nepoți. Poate nici nu va fi un el cu care să sărbătoresc nunta de argint. Poate nu voi ajunge nici la aniversarea nunții de hârtie. Poate această parte din viața mea este făcută dintr-un lung șir de speranțe și dezamăgiri. Până acum au fost destule. Am sperat de-atâtea ori să apară el. Dar pe măsură ce treceau zilele, imaginea mea alături de respectivul domn nu se mai proiecta în viitor. Rămânea în zilele noastre. Nu apăream niciunul cu părul alb, cu ochelarii pe nas, ținându-ne de mână nepoții. Nu în aceeași fotografie. Și uite așa... a trecut un om, al doilea, al treilea... Și cu fiecare a mai trecut o șansă de-a avea un copil. Și acum...

Acum mă gândesc că nu a fost să fie. Mă gândesc la faptul că destinul fiecăruia dintre noi este unic. Fiecare dintre noi este excepțional. De ce destinul meu nu ar fi la fel? Unde scrie că în viața mea trebuie să existe un soț sau un copil? Nicăieri. Atunci de ce regret că nu le am? De ce regret că-mi urmez drumul meu incomparabil și irepetabil? N-am niciun motiv.

Abia acum îmi vine să-mi pun cu adevărat la întrebarea Care ar fi cel mai mare regret al meu dacă asta a fost ultima zi din viața mea?. Iar răspunsul este că am avut așteptări legate de ce ar trebui să mi se întâmple în viață, care m-au chinuit și nu m-au lăsat să mă bucur de povestea mea. Dar toate astea s-au întâmplat până într-un punct... când am citit un articol: ,,Top five regrets of the dying” :-P

Despre împărțitul singurătății

Nu îmi este teamă de singurătate, dar nu-mi place. Am avut parte prea mult de ea. 

Spun adesea că ne naștem singuri și murim singuri. Ce se întâmplă între este doar iluzia că trăim însoțiți. Și totuși, această iluzie este atât de frumoasă încât îmi este greu să renunț la ea. Ce poate fi mai plăcut când dimineața mă trezesc și este cineva care mă privește sau care mă ține în brațe?! Ce poate fi mai plăcut când lucrurile plăcute continuă: ne bem cafeaua împreună, facem planuri pentru ziua respectivă... Sigur că iluzia vieții în doi nu înseamnă doar lucruri frumoase, dar ele nu reușesc să umbrească atât de mult încât să nu-mi mai doresc să coexist alături de cineva. Încă sper la bărbatul care va veni și va dori să ne-împărțim singurătatea. Da. Doresc să împart cel mai urât lucru din viață împreună cu cel pe care o să-l iubesc pentru ceea ce este el. Știu că sună contradictoriu, dar pentru mine tot ce are legătură cu singurătatea are o ambivalență greu de suportat. O urăsc pentru că e tristă și lipsită de viață, iar în același timp o iubesc pentru că îmi dă posibilitatea de-a face ceea ce îmi place. Ea îmi produce cele mai cumplite reacții, de care mi-e teamă și mie. Și la fel de contradictorii. Atunci când îi simt prezența, pur și simplu îmi pierd mințile. Încep și caut răspunsuri cu atâta stoicism, încât nu fac altceva decât să-mi produc singurătate.Mai întâi o adulmec, apoi încep s-o simt din ce în ce mai mult... Și atunci începe nebunia! O forță neînfricată mă împinge să mă conving că așa stau lucrurile, că singurătatea îmi dă târcoale. Și încep și presez, și presez... până obțin ceea ce nu-mi doream: singurătatea! Împovărătoarea singurătate care vine cu tot pachetul de de ce-uri. Și se reinstalează confortabil în viața mea, indiferent de dorința mea sau de explicațiile pe care le primesc. De fapt ea a fost acolo tot timpul. Singurătatea nu plecase, doar că nu-i mai simțeam prezența pentru că nu mai eram singură. Eram doi indivizi care-și împărțeau singurătatea. Acum eu sunt singură cu singurătatea mea, iar celălalt poate a găsit pe altcineva cu care s-o împartă. Și mă întreb: sunt oare singurul om pe pământ rămas cu singurătatea lui? Dacă pe pământ suntem număr impar și eu am rămas cea care nu mai are cu cine să-și împartă singurătatea? Sau îmi poate spune cineva dacă drumul meu prin viață este necesar să-l fac singură. Dar dacă tot mă pricep atât de bine să-mi produc singurătate, de ce mai vreau s-o împart cu cineva?

Habar n-am care sunt răspunsurile! Tot ce știu este că singurătatea doare. Și în timp crește și devine insuportabilă. Cu fiecare zi ce trece mușcă mai mult din mine și cu cât se apropie mai mult de inima mea, cu atât doare mai rău. Ea este cancerul vieții. Ne luptăm cu ea toată viața fără să știm dacă ieșim învingători sau finalul va fi sfâșietor de dureros și singur.

De ce mai iubim când iubirile mor?

       Astăzi voi scrie pe blog după un secol de pauză. Iar ceea ce voi scrie vine din nevoia mea de defulare a unor frustrări legate de neputința de a ajuta oameni dragi din jurul meu sau pe mine. Eu am nevoie să vindec și să elimin aceste răni din trecut. Pur și simplu nu vreau să mai sufăr. Iar dacă cuvintele mele vor face pe cineva iritabil, defensiv sau critic, mă voi bucura enorm pentru acea persoană.
       Am impresia că toată lumea începe să iubească atunci când nu mai există nimic. Parcă totul se transformă și, dintr-o dată, sentimentele noastre plăpânde se transformă în niște uragane, chiar în preajma agoniei morții. Și atunci mă întreb firesc: de ce am simțit atât de umil și sărăcăcios până acum, iar iminența despărțirii ne face să fim atât de hotărâți? Ba mai mult... Uneori iubești mai mult și mai cu foc după ce au fost aruncate și ultimele jigniri. Sentimentul stânjenitor al singurătății ne face să ne agățăm de niște iluzii. Dar de câte astfel de amăgiri avem nevoie ca să regăsim sentimentul iubirii împlinite? Sau cât timp ne putem minți că ne este bine trăind asemenea închipuiri?
      În jurul meu se află numai oameni chinuiți, care rezistă în himerele lor, amăgindu-se cu onestitatea sentimentelor și cu promisiuni închipuite. Și suntem mulți. Poate ar fi mai bine să creăm un club, să fondăm o instituție suport sau, poate, să constituim un partid... Și totuși... Cât poți face asta? Sau de câte ori? Ar trebui să fie un număr limitat! Și, în orice caz, să nu poți fi îndrăgostit de mai multe himere în același timp! Așa cum este interzisă bigamia!!!
      E clar, am luat-o razna! Ce scriu aici vine dintr-o frustrare, iar singurul lucru adevărat este că m-am săturat de câți oameni din jurul meu suspină după iubirile pe care le-au netrăit la timpul lor. Și mă frustrează și mai rău pentru că, după ce că a devenit o luptă aprigă în a-ți găsi un partener normal în ziua de azi, cei mai mulți rămân blocați în iubiri șubrede, idealizând câte o curviștină care, probabil, nici nu merită atenția vreunui bărbat.
      Motivele pentru care reușim să trăim astfel de iubiri neiubind sunt simple: în timpul relației reale, cea în care încep să se consume lucruri, nu primim tot ceea ce am sperat în momentul în care am inițiat-o. Toate visele și planurile noastre, pe care le-am construit cu atâta atenție, nu primesc răspuns sau chiar se năruie. Și atunci, rămâi cu gândul la șansa care îți va apărea la un moment dat. Și speri că ea va fi curând. Și crezi că de data asta va fi mai bine, chiar dacă nu știi de unde o vei relua: de acolo de unde ai lăsat-o, din momentul în care ești acum, asumându-ți toate rănirile succesive acumulate între timp sau, și mai bine, de la un moment ”t„ ideal, ales atent astfel încât ambii parteneri să fie la un nivel maxim de toleranță la declarații de iubire!!! Sigur că un astfel de moment este imposibil de identificat.
      Probabil că acum îmi dau dreptate toți cei care au netrăit sau iubit astfel de fantasme. Părerea mea este că și acest motiv face parte din fantezia noastră. Ceea ce uităm este că orice relație se rupe din vina amândurora. Și tot ce construim într-o relație, pe care mai târziu o rupem, este pentru că nu putem să ne asumăm relația reală. Iluziile și deziluziile noastre sunt sădite, crescute și apoi întreținute de noi. Uneori conștient, alteori mai puțin conștient sau chiar deloc. Însă, toată povestea acestor blocaje în faliile temporale ale iubirilor noastre reprezintă de fapt neasumarea acestor relații. Și argumentez. Într-adevăr, facem niște alegeri pe care începem să ne brodăm viața, așa cum ne-o dorim noi, fiecare separat. Rareori viața noastră se suprapune peste a partenerului. Și uite așa, din vorbă în vorbă, ajungem să ne îndepărtăm și apoi să ne despărțim. Iar aici este momentul cheie, când, supărați pe nerealizarea proiectelor noastre fanteziste, rămânem și sperăm utopic.Dar unde am fost în tot acest timp? De ce nu ne-am luptat pentru idealurile noastre imediat ce le-am creat? Păi pentru că ne convine că tot ce am construit este efemer. Adăpostul lui "eu am vrut, dar nu s-a putut" este mai confortabil decât asumarea prăbușirii întregului edificiu din cauza neparticipării noastre active pe durata întregii legături.  Odată ce-ai spus ”Te iubesc”, l-ai spus pentru totdeauna. Nu-l mai poți lua înapoi după ce l-ai rostit. Și nici nu ai de ce dacă asta ai simțit. Însă poți să lupți pentru el din momentul în care ți l-ai asumat sau înțelegi că sentimentele nu au nicio legătură cu așteptările și că este o calitate că poți abandona acele așteptări imposibile.
      Și totuși nu ne condamn. Aceasta este societatea în care trăim. Una în care ce nu mai este bun se aruncă, nu se mai repară. Astăzi, când cumperi o cămașă, primești și un nastrure de rezervă. Este alegerea fiecăruia dacă, după ce i s-a rupt un nasture și l-a pierdut, îl caută pe cel de rezervă și îl coase sau atârnă cămașa pe un umeraș și-i admiră nostalgic frumusețea, cu părere de rău că n-o mai poate îmbrăca fără acel nasture. Eu una m-am săturat de cămăși cu nasturi lipsă! Voi face o selecție extrem de riguroasă: pe cele care s-au rupt prea rău, le voi arunca; pe celelate le voi păstra, dar numai după ce le voi schimba toți nasturii sau le voi coase nasturii de rezervă!

Dacă rămânem atașați de trecut, viitorul va deveni trecut. 

Proverb Tao

Lumea erudiților

Există o lume a celor erudiți. Care sunt din ce în ce mai mulți. Mă uimește câți oameni au devenit erudiți și ”culți în cap”! Iar de cele mai multe ori erudiția este mână în mână cu snobismul. Zilele trecute am aflat care este ultima ”fitză”: să mergi la ceainărie și.... să citești! Wow!!!! Dar de când este mai comod să mă duc într-un loc public să stau să citesc? De când canapeau mea sau patul meu nu mă mai mulțumesc? De ce trebuie să mă duc să stau încotoșmonată cu o grămadă de haine pe mine și încălțată cu cizme ca să citesc o carte? Doamne!!! Mi se pare atât de stupid și de artificial să fac asta! Cititul este o chestie atât de personală... de ce să îmi doresc s-o fac publică, ba chiar s-o împărtășesc cu niște necunoscuți? Mă uimește câtă nevoie au unii oameni de confirmări sau de a părea ceea ce nu sunt. Este dureros să văd chinul prin care trec unii cunoscuți de-ai mei. Există o nevoie bolnăvicioasă în societatea noastră de a face lucruri deosebite. Mi s-a întâmplat să văd și chiar am cunoscut persoane ”simpluțe” (și am folosit acest termen pentru că nu vreau să le jignesc pe acele persoane care se recunosc) care sunt înnebunite să meargă la teatru, dar care nu cunosc semnificația a mai mult de 100 de cuvinte. Sigur că este de admirat faptul că își doresc să se dezvolte, dar ... să nu uite dicționarul! Sau mă mai uimește emulația din rândul acestor persoane care merg la spectacole de balet sau de operă, dar dacă le dai să asculte o arie habar nu au de cine a fost compusă, nu mai spun de numele ei! Acești oameni sunt cei care sunt intelectualii zilelor noastre. Acești oameni sunt cei care atunci când pe Facebook este postată o ”cauză nobilă” o preiau și o distribuie în secunda următoare. Și devin apărători înverșunați ai cauzei respective, pentru că asta ”dă bine”. Acești intelectuali sunt persoane fine, care postează multe colinde (străine neapărat) în zilele de Crăciun sau melodii despre ploaie când afară plouă sau despre vacanță atunci când pleacă un weekend la mare.
De ce? Îmi tot vine să mă întreb de ce suntem atât de dornici să ne arătăm într-un cu totul alt fel decât suntem. ”Decât că” așa suntem. Însă mă tot întreb de ce există acestă dorință de a epata. Mă fascinează și mă uimește de unde vine nevoia asta atât de acerbă! Sigur că ceva îmi vine în minte, dar mi-ar plăcea să găsesc o explicație pentru că eu văd aceste manifestări ca pe niște dorințe agresive de a impresiona prin comportament. În ziua de astăzi găsești în orice revistă pentru femei niște trucuri prin care să impresionezi partenerul sau la birou șeful. Dar de ce este neoie să impresionăm prin niște trucuri sau să mergem în locuri în care nu ne simțim bine sau să facem diferite chestii pe care nu le înțelegem. Doar pentru că așa este ”cool”. Dar de ce este nevoie de atâta chin și de ce le este atât de greu să trăiască cu ele însele?
Trăim într-o lume de măști în care uităm să mai fim noi. Trăim într-o lume în care ne chinuim pentru că nu ne mai cunoaștem și nici nu ne mai recunoaștem. Lupta cu tine esteo luptă atât de grea și nimeni nu mai este dispus să o ducă. Este prea dureros să-ți recunoști ție că ai pierdut o luptă. Poate este cel mai dureros lucru. Și atunci ce faci?... Păi te îmbraci frumos, cu hainele bune, te aranjezi (fardezi), te parfumezi și te duci la ceainărie unde iei o carte și citești. Și poate și socializezi cu cineva (adică flirtezi sau și mai bine zis agați)... Desigur, acea minunată persoană va fi tot intelectuală, fină, cu aceleași preocupări intelectuale, poate chiar aceleași gusturi muzicale.

Durerea de a fi cine nu esti

Imi este atat de cunoscut acest sentiment. Imi este cunoscut, dar totusi il simt atat de indepartat. Si ma bucur ca astazi nu-l mai traiesc. Insa astazi am cunoscut sentimentul de mila profunda fata de cei cunoscuti care se chinuie sa devina cine nu sunt.
Imi amintesc cat de chinuitor era! Chiar imi pare rau cand vad oameni care se zbat si care nu reusesc sa se regaseasca. Da, astazi mi-a fost mila de acele persoane care ar face orice pentru a primi confirmari de la ceilalti. Ce lupta! Ce chin! Ce viata plina de semne de intrebare fara sa poti sa ai vreun raspuns! De fapt, sa nu iti permiti sa ai un raspuns, pentru ca nu stii daca ceilalti il vor accepta. Si daca nu-ti accepta punctul de vedere, nu te accepta nici pe tine. Si umbla asa cautand in continuu confirmari...
Noroc ca exista moda si publicitatea. Macar o parte din cautarile acestor oameni sunt rezolvate. Ei stiu care este trend-ul din acest sezon, stiu ca trebuie sa poarte cutare marca de haine (pe care si-o permit mai mult sau mai putin), de pantofi, de chiloti sau de ceasuri. Cel putin acest aspect este rezolvat, desi cred ca si asa unii dintre ei devin nefericiti, atunci cand nu-si pot permite sa cumpere ceva de la o anumita firma. Si chinul de a fi cine nu sunt continua!
Apoi, exista moda de a face anumite chestii. Si nu conteaza ca poate au depasit varsta la care puteau sa faca lucrurile respective sau pur si simplu nu li se potrivesc personalitatii lor. Dar acum am observat ca este cool sa experimentezi. Iar acesti oameni experimenteaza chestiile pe care le face toata lumea. Mergem, facem, zicem, sunt expresiile la moda. Toate verbele se regasesc in discutii numai la persoana I plural. Singularul a disparut. Cand s-a intamplat ultima data sa auziti pe cineva spunand Astazi ma duc singur la film, pentru ca asta vreau eu sa fac. Nu mai exista eu in viata noastra, in afara celor patru pereti de-acasa. Si asta pentru ca eu in societate a disparut. Si a disparut pentru ca oamenii nu mai stiu cine sunt. Nu mai spun ce gandesc, nu mai fac ce si-ar dori, nu mai isi permit sa greseasca, sa rateze sau sa ceara ajutorul. Oamenii din jur nu se mai recunosc. Nu isi mai cunosc valoarea (sau lungul nasului). Si chiar daca uneori se subevalueaza sau se suprainvestesc, ei continua aceiasi lupta, aceiasi zbatere. Iar asta se intampla pentru ca isi formeaza imaginea despre ei bazandu-se pe succesul financiar, pe pozitia sociala sau pe infatisarea fizica. Si apropo de aspect... Efectiv ii plang pe aceia care se duc la sala si baga in ei suplimente cu tot felul de cacaturi in ele, se omoara tragand de fiare, reusesc sa faca niste bicepsi, tricepsi etc. impresionanti si la minus 10 grade Celsius umbla in maieu si cu o geaca pe care nu stiu cum s-o scoata mai repede de pe ei. Am senzatia ca, in momentul in care intra intr-o incapere, gecile respective ii frig, atat de repede sunt lepadate pentru a fi admirate torsurile musculoase.
Dar sa revin. Cateodata am impresia ca exista o lista pe care o au aceste persoane si in care bifeaza: ce este de bun gust sa aiba, ce trebuie sa faca, ce masina trebuie sa-si cumpere, cum sa fie sotul/sotia, cati copii trebuie sa aiba si cum sa fie ei, ce anume trebuie sa simta in anumite situatii, ce trebuie sa mai dobandeasca, ce trebuie sa arate, ce trebuie sa poarte, cand, unde, cum... Si exista subpuncte la subpunctele din lista asta. Si in fiecare zi mai apare ceva care trebuie trecut in lista si... ajung sa traiasca o viata care nu este a lor.
In astfel de momente imi dau seama cat de dureros este sa nu stii cine esti. Si realizez cat de fericita si se linistita sunt eu!

Invidia

Nu pot să spun că nu am invidiat pe nimeni în viaţa mea. Aş fi ipocrită să nu recunosc acest lucru. Probabil cel mai mult am invidiat-o pe prietena mea cea mai bună din copilărie. Şi o invidiam pentru familia ei. Vroiam şi eu să am o familie ca a ei, numeroasă şi armonioasă. Însă, cu timpul, invidia a pălit şi mi-am dat seama că şi eu sunt invidiată pentru familia mea şi mai ales pentru părinţii mei. Şi trebuie să recunosc: sunt un om extrem de norocos, am o familie minunată şi nişte părinţi pe care Dumnezeu nu putea să-i aleagă mai buni. Aşadar, dintr-un om care nutrea invidia, am ajuns să fiu obiectul invidiei celorlalţi.
Invidie sau admiraţie?
Admiraţia este atunci când ne dorim să fim sau să avem ceva ce altcineva îl posedă, dar fără să ne dorim să-l deposedăm de acel lucru. Admiraţia este un lucru care, în general, ridică stima de sine a celui care este obiectul admiraţiei unei alte persoane. În plus, admiraţia este benefică şi pentru cel care admiră, pentru că ea motivează, iar motivaţia poate duce la progres. Cu alte cuvinte, consider că a admira pe cineva este ceva pozitiv, bilateral. Şi, cu alte cuvinte, nu cred că admiraţia poate deranja pe cineva.
Ce se întâmplă atunci când ne dorim doar pentru noi acele lucruri pe care le posedă altcineva? Ce se întâmplă atunci când suntem incapabil să mai suportăm virtuţile sau succesele celorlalţi? Atunci apare invidia. Fără îndoială e dureroasă compararea zi de zi cu altcineva. E dureroasă, însă mult mai suportabilă decât ruşinea de-a te observa pe tine aşa cum eşti. Şi este mult mai facil să găseşti sursa tuturor frustrărilor sau eşecurilor din viaţa ta în altă persoană. Şi cât de departe poţi merge cu această invidie? Cu siguranţă există persoane pentru care invidia devine o chestiune patologică. Şi totuşi, nu vreau să fac un tratat despre cât poate fi de nemărginită invidia... Şi nici cât de labilă emoţional poate fi o astfel de persoană sau cât de scăzută poate fi stima de sine în aceste cazuri.
Iar dacă invidia este o scuză a unei persoane incapabile, persoana care reprezintă obiectul invidiei nu are nicio „vină”? Ceea ce mă preocupă pe mine sunt mai degrabă trăirile persoanei invidiate. Categoric, în primă fază consideri invidia ca fiind admiraţie. Apoi începi şi observi: hainele voastre încep să semene extrem de mult. Uneori coafura este identică. Persoanei respective încep să-i placă exact acelaşi culori ca şi ţie. Aceleaşi forme. Începeţi să aveţi aceleaşi preferinţe culinare, muzicale, de petrecere a timpului liber. Şi brusc realizezi că tu nu mai eşti atât de diferit cum erai. Chiar, pe zi ce trece, începi să te identifici cu acea persoană cu care, până nu cu mult timp în urmă, nu aveai nimic în comun. Sau cel puţin asta credeai tu. Iar în final, totul sfârşeşte prin a-ţi fi „atacate” persoanele dragi şi importante. Şi totuşi... Cât de mult te poate deranja acest lucru? Din ce punct acest lucru nu mai este plăcut pentru tine, obiectul adoraţiei?
Într-adevăr, e deranjant. Te întrebi în primă fază cu ce ai greşit. Te întrebi dacă nu cumva eşti mult prea lăudăros, pentru că atunci când ne lăudăm la nesfârşit şi ne punem în permanenţă într-o lumină pozitivă nu facem decât să producem inevitabilul: fie atragem invidia celorlalţi, fie antipatia lor, atunci când laudele noastre sunt nefondate. Apoi îţi dai seama că se poate spune orice despre tine, dar nu că ai fi un lăudăros. Şi atunci care este vina ta? Vina ta este că ai primit de la viaţă anumite lucruri sau pur şi simplu le-ai obţinut prin eforturile tale şi ai ştiut să le şi menţii. Cu alte cuvinte, tu ai obţinut acele lucruri şi ai ştiut să le valorifici. Iar alţii sunt incapabili să facă acest lucru. Şi acei alţii te vor invidia, pentru că sunt incapabili să-şi vadă limitele. Şi pentru că ei nu pot aprecia ceva ce lor le lipseşte. Ei doar doresc să devină ceva ce probabil nu vor ajunge sau nu vor avea niciodată. Iar aceşti oameni mici nu ar trebui să afecteze pe nimeni niciodată!
Recunosc, eu am invidiat în trecutul meu. Iar acum, chiar dacă nu mai nutresc astfel de sentimente, m-am lăsat afectată de un astfel de om mic. Şi am greşit. Am dat mult prea mare importanţă unui om care este înrobit în propria-i existenţă, încătuşat în propriile sale dorinţe şi frustrări.

Inca un Paste fericit!

Astazi este prima zi de Pasti. Hristos a inviat! Aseara, ca tot romanul, am fost la biserica si am luat Lumina sfanta. Am stat acea juma de ora cu totii la slujba si plini de piosenie ne-am dus sa ne infruptam din bucatele pregatite cu multa atentie. Si uite asa am mai petrecut o noapte de Inviere. Si toate astea dupa ce pregatirile pentru acest ospat au inceput cu vreo doua saptamani inainte. Oricum in Saptamana mare cu greu mai gaseai pe cineva care sa fie preocupat de altceva in afara sarbatorii Invierii! Iar in Joia si in Vinerea Mare cu greu mai gaseai pe cineva la locul de munca. Toata lumea era intrata in focul pregatirilor! Nimic nu mai conta pentru crestinii ortodocsi! Invierea Domnului si atat! Si tot in asteptarea marii sarbatori au inceput sa curga si mesajele cu urari. Urari de la cele traditionale, la cele simple, cu Paste fericit, pana la cele “dragalase” cu iepurasi si oua inrosite… Cati dintre voi ati avut rabdarea sa le cititi pe toate!!! Si cu toate astea toti le primim si le trimitem. Sunt cea mai simpla modalitate de-a le arata celorlalti ca ne-am “gandit” la ei. Ne-am gandit atat de mult, incat un telefon ar fi insemnat prea mult! Iar in SMS ii anuntam ca Isus le-a intrat in casa pe ramuri salcii si crengi de cires sau ca iepurasul le-a adus linistea in casa! Pai si eu unde eram? Eu nu eram acasa, ca eu nu i-am vazut! Ptiu, norocul meu e ca imi functioneaza inca telefonul, ca nu m-a lasat bateria de la atatea mesaje primite! Altfel nu as fi stiut ce se intampla in casa mea! Sau, mai sunt mesajele de la colegii de serviciu, care de cele mai multe ori sunt atat de impersonale, incat ne intrebam cum de exista atat de multe formulari ale aceluiasi “Paste fericit!”. Mesajele de la colegi le iubesc cel mai mult! De ce trebuie sa-mi ureze sa petrec alaturi de cei dragi, o persoana cu care imi petrec mai mult de jumatate din zi! Bineinteles ca sunt cu cei dragi, pentru ca nu sunt la birou cu tine! Iar in timpul meu liber, este normal sa fiu cu cei dragi mie! Sau mai sunt cele care imi transmit urari de liniste si bucurie sufleteasca! De ce trebuie sa-mi ureze mie un coleg liniste si pace interioara? Cumva, in ultima vreme am fost nelinistita la serviciu, am avut vreo criza de isterie, am dat vreo dovada ca sunt la capatul puterilor si ca imi pun capat zilelor la primul esec pe care-l voi intampina sau m-am urcat pe balustrada balconului si am amenintat ca ma arunc in gol? De ce noi, romanii, simtim nevoia sa fim atat de ipocriti?! Si de ce trebuie sa facem atata parada de credinta noastra? Ce alte persoane, cu alte orientari religioase, mai fac la fel ca noi? In ceilalti ani nici nu stiti cand este Pastele la catolici sau cand este Ramadanul sau Purimul! Si asta nu din pricina ignorantei noastre, ci din cauza ca “ceilalti” nu sunt la fel de ostentativi ca noi, ca nu fac parada de credintele lor religioase. Dragii mei, credinta este o chestiune personala, care tine de spiritualitatea fiecaruia si care trebuie traita, nu trebuie afirmata la nivel declarativ!
Asadar, Paste fericit!