Imi este atat de cunoscut acest sentiment. Imi este cunoscut, dar totusi il simt atat de indepartat. Si ma bucur ca astazi nu-l mai traiesc. Insa astazi am cunoscut sentimentul de mila profunda fata de cei cunoscuti care se chinuie sa devina cine nu sunt.
Imi amintesc cat de chinuitor era! Chiar imi pare rau cand vad oameni care se zbat si care nu reusesc sa se regaseasca. Da, astazi mi-a fost mila de acele persoane care ar face orice pentru a primi confirmari de la ceilalti. Ce lupta! Ce chin! Ce viata plina de semne de intrebare fara sa poti sa ai vreun raspuns! De fapt, sa nu iti permiti sa ai un raspuns, pentru ca nu stii daca ceilalti il vor accepta. Si daca nu-ti accepta punctul de vedere, nu te accepta nici pe tine. Si umbla asa cautand in continuu confirmari...
Noroc ca exista moda si publicitatea. Macar o parte din cautarile acestor oameni sunt rezolvate. Ei stiu care este trend-ul din acest sezon, stiu ca trebuie sa poarte cutare marca de haine (pe care si-o permit mai mult sau mai putin), de pantofi, de chiloti sau de ceasuri. Cel putin acest aspect este rezolvat, desi cred ca si asa unii dintre ei devin nefericiti, atunci cand nu-si pot permite sa cumpere ceva de la o anumita firma. Si chinul de a fi cine nu sunt continua!
Apoi, exista moda de a face anumite chestii. Si nu conteaza ca poate au depasit varsta la care puteau sa faca lucrurile respective sau pur si simplu nu li se potrivesc personalitatii lor. Dar acum am observat ca este cool sa experimentezi. Iar acesti oameni experimenteaza chestiile pe care le face toata lumea. Mergem, facem, zicem, sunt expresiile la moda. Toate verbele se regasesc in discutii numai la persoana I plural. Singularul a disparut. Cand s-a intamplat ultima data sa auziti pe cineva spunand Astazi ma duc singur la film, pentru ca asta vreau eu sa fac. Nu mai exista eu in viata noastra, in afara celor patru pereti de-acasa. Si asta pentru ca eu in societate a disparut. Si a disparut pentru ca oamenii nu mai stiu cine sunt. Nu mai spun ce gandesc, nu mai fac ce si-ar dori, nu mai isi permit sa greseasca, sa rateze sau sa ceara ajutorul. Oamenii din jur nu se mai recunosc. Nu isi mai cunosc valoarea (sau lungul nasului). Si chiar daca uneori se subevalueaza sau se suprainvestesc, ei continua aceiasi lupta, aceiasi zbatere. Iar asta se intampla pentru ca isi formeaza imaginea despre ei bazandu-se pe succesul financiar, pe pozitia sociala sau pe infatisarea fizica. Si apropo de aspect... Efectiv ii plang pe aceia care se duc la sala si baga in ei suplimente cu tot felul de cacaturi in ele, se omoara tragand de fiare, reusesc sa faca niste bicepsi, tricepsi etc. impresionanti si la minus 10 grade Celsius umbla in maieu si cu o geaca pe care nu stiu cum s-o scoata mai repede de pe ei. Am senzatia ca, in momentul in care intra intr-o incapere, gecile respective ii frig, atat de repede sunt lepadate pentru a fi admirate torsurile musculoase.
Dar sa revin. Cateodata am impresia ca exista o lista pe care o au aceste persoane si in care bifeaza: ce este de bun gust sa aiba, ce trebuie sa faca, ce masina trebuie sa-si cumpere, cum sa fie sotul/sotia, cati copii trebuie sa aiba si cum sa fie ei, ce anume trebuie sa simta in anumite situatii, ce trebuie sa mai dobandeasca, ce trebuie sa arate, ce trebuie sa poarte, cand, unde, cum... Si exista subpuncte la subpunctele din lista asta. Si in fiecare zi mai apare ceva care trebuie trecut in lista si... ajung sa traiasca o viata care nu este a lor.
In astfel de momente imi dau seama cat de dureros este sa nu stii cine esti. Si realizez cat de fericita si se linistita sunt eu!
