De ce mai iubim când iubirile mor?

       Astăzi voi scrie pe blog după un secol de pauză. Iar ceea ce voi scrie vine din nevoia mea de defulare a unor frustrări legate de neputința de a ajuta oameni dragi din jurul meu sau pe mine. Eu am nevoie să vindec și să elimin aceste răni din trecut. Pur și simplu nu vreau să mai sufăr. Iar dacă cuvintele mele vor face pe cineva iritabil, defensiv sau critic, mă voi bucura enorm pentru acea persoană.
       Am impresia că toată lumea începe să iubească atunci când nu mai există nimic. Parcă totul se transformă și, dintr-o dată, sentimentele noastre plăpânde se transformă în niște uragane, chiar în preajma agoniei morții. Și atunci mă întreb firesc: de ce am simțit atât de umil și sărăcăcios până acum, iar iminența despărțirii ne face să fim atât de hotărâți? Ba mai mult... Uneori iubești mai mult și mai cu foc după ce au fost aruncate și ultimele jigniri. Sentimentul stânjenitor al singurătății ne face să ne agățăm de niște iluzii. Dar de câte astfel de amăgiri avem nevoie ca să regăsim sentimentul iubirii împlinite? Sau cât timp ne putem minți că ne este bine trăind asemenea închipuiri?
      În jurul meu se află numai oameni chinuiți, care rezistă în himerele lor, amăgindu-se cu onestitatea sentimentelor și cu promisiuni închipuite. Și suntem mulți. Poate ar fi mai bine să creăm un club, să fondăm o instituție suport sau, poate, să constituim un partid... Și totuși... Cât poți face asta? Sau de câte ori? Ar trebui să fie un număr limitat! Și, în orice caz, să nu poți fi îndrăgostit de mai multe himere în același timp! Așa cum este interzisă bigamia!!!
      E clar, am luat-o razna! Ce scriu aici vine dintr-o frustrare, iar singurul lucru adevărat este că m-am săturat de câți oameni din jurul meu suspină după iubirile pe care le-au netrăit la timpul lor. Și mă frustrează și mai rău pentru că, după ce că a devenit o luptă aprigă în a-ți găsi un partener normal în ziua de azi, cei mai mulți rămân blocați în iubiri șubrede, idealizând câte o curviștină care, probabil, nici nu merită atenția vreunui bărbat.
      Motivele pentru care reușim să trăim astfel de iubiri neiubind sunt simple: în timpul relației reale, cea în care încep să se consume lucruri, nu primim tot ceea ce am sperat în momentul în care am inițiat-o. Toate visele și planurile noastre, pe care le-am construit cu atâta atenție, nu primesc răspuns sau chiar se năruie. Și atunci, rămâi cu gândul la șansa care îți va apărea la un moment dat. Și speri că ea va fi curând. Și crezi că de data asta va fi mai bine, chiar dacă nu știi de unde o vei relua: de acolo de unde ai lăsat-o, din momentul în care ești acum, asumându-ți toate rănirile succesive acumulate între timp sau, și mai bine, de la un moment ”t„ ideal, ales atent astfel încât ambii parteneri să fie la un nivel maxim de toleranță la declarații de iubire!!! Sigur că un astfel de moment este imposibil de identificat.
      Probabil că acum îmi dau dreptate toți cei care au netrăit sau iubit astfel de fantasme. Părerea mea este că și acest motiv face parte din fantezia noastră. Ceea ce uităm este că orice relație se rupe din vina amândurora. Și tot ce construim într-o relație, pe care mai târziu o rupem, este pentru că nu putem să ne asumăm relația reală. Iluziile și deziluziile noastre sunt sădite, crescute și apoi întreținute de noi. Uneori conștient, alteori mai puțin conștient sau chiar deloc. Însă, toată povestea acestor blocaje în faliile temporale ale iubirilor noastre reprezintă de fapt neasumarea acestor relații. Și argumentez. Într-adevăr, facem niște alegeri pe care începem să ne brodăm viața, așa cum ne-o dorim noi, fiecare separat. Rareori viața noastră se suprapune peste a partenerului. Și uite așa, din vorbă în vorbă, ajungem să ne îndepărtăm și apoi să ne despărțim. Iar aici este momentul cheie, când, supărați pe nerealizarea proiectelor noastre fanteziste, rămânem și sperăm utopic.Dar unde am fost în tot acest timp? De ce nu ne-am luptat pentru idealurile noastre imediat ce le-am creat? Păi pentru că ne convine că tot ce am construit este efemer. Adăpostul lui "eu am vrut, dar nu s-a putut" este mai confortabil decât asumarea prăbușirii întregului edificiu din cauza neparticipării noastre active pe durata întregii legături.  Odată ce-ai spus ”Te iubesc”, l-ai spus pentru totdeauna. Nu-l mai poți lua înapoi după ce l-ai rostit. Și nici nu ai de ce dacă asta ai simțit. Însă poți să lupți pentru el din momentul în care ți l-ai asumat sau înțelegi că sentimentele nu au nicio legătură cu așteptările și că este o calitate că poți abandona acele așteptări imposibile.
      Și totuși nu ne condamn. Aceasta este societatea în care trăim. Una în care ce nu mai este bun se aruncă, nu se mai repară. Astăzi, când cumperi o cămașă, primești și un nastrure de rezervă. Este alegerea fiecăruia dacă, după ce i s-a rupt un nasture și l-a pierdut, îl caută pe cel de rezervă și îl coase sau atârnă cămașa pe un umeraș și-i admiră nostalgic frumusețea, cu părere de rău că n-o mai poate îmbrăca fără acel nasture. Eu una m-am săturat de cămăși cu nasturi lipsă! Voi face o selecție extrem de riguroasă: pe cele care s-au rupt prea rău, le voi arunca; pe celelate le voi păstra, dar numai după ce le voi schimba toți nasturii sau le voi coase nasturii de rezervă!

Dacă rămânem atașați de trecut, viitorul va deveni trecut. 

Proverb Tao