Campioni sau super-atleti?

De la Usain Bolt la Rafa Nadal, sportivii de elita din zilele noastre sunt mai atletici, mai rapizi şi mai puternici decât oricând. Dar cât timp va mai dura pana aceasta perfectiune va ajunge la acel nivel la care nu vor mai exista infrangeri in sport? Acesta intrebare apare in conditiile in care tehnologia avanseaza atat de rapid incat perfectiunea nu mai este ceva ce tine de domeniul divinului. In principiu, este absurd sa ne gandim cum anume am putea atinge perfectiunea in sport, pentru ca atunci cand performanta in sport va deveni facila, nu va mai exista motivatia pentru practica sport, iar totul s-ar transforma intr-o gluma proasta. Preocuparile pentru acest subiect nu se refera doar la modalitatile de reglementare a practicarii sportului sau la imbunatatirea echipamentelor, ci si din prespectiva anatomiei corpului omenesc.
Un studiu recent realizat de Prof. John Einmahl si un fost student al sau de la Universitatea Tilburg din Olanda a avut ca scop stabilirea unei limite de timp pe care o poate atinge un atlet care alerga pe distanta de 100m. In urma analizei recordurilor realizate de 762 barbati si 479 de femei, precum si pe baza unor calcule statistice a recordurilor realizate intre ianuarie 1991 si iunie 2008, cei doi cercetatori au stabilit ca cel mai bun timp care va putea fi realizat de un sprinter pe distanta de 100m este de 9,51 secunde. Asadar, recordul stabilit de Usain Bolt la C.M. de la Berlin in 2009 (9,58s) va mai putea fi doborat, probabil de un super-atlet!
Aceasta preocupare pentru sportivii super-oameni nu este legata de un anume sport, amator sau profesionist, olimpic sau neolimpic. Toata lumea cauta astfel de super-atleti. Un astfel de erou a fost de la inceput si Tiger Woods, care prin aparitia sa atletica a fost privit si chiar supranumit (“the Chosen One”) ca salvator al unui sport practicat in special de persoane mai grase.
Majoritatea sporturilor au nevoie de sportivi de elita care sa poata dobori record dupa record, pentru a-si putea pastra publicul alaturi. Dar pentru aceasta sportivii sunt din ce in ce mai mult fortati sa-si depaseasca limitele. Insa, este evident faptul ca acesta epoca este tot mai aproape de apusul sau, iar limitele umane sunt din ce in ce mai mult atinse de performeri. Sportul aspira la atingerea unui ideal al excelentei umane, dar modalitatea in care este atins acest ideal este una artificiala, anormala, departe de deziderate de la care a pornit.
Anul trecut la C.M. de Atletism de la Berlin am asistat cu totii la doua performante fantastice, tratate diferit. Una a fost cea a lui Bolt care a imbunatatit recordurile mondiale la 100m si la 200m, care a fost extrem de apreciata si de comentata in intreaga lume. Cea de-a doau a fost a atletei Caster Semenya, care a doborat recordul mondial la 800m, dar care nu a fost binevenita din cauza faptului ca din punct de vedere fizic sportiva arata ca un barbat. Practic, diferenta intre cele doua mari performante a fost ca in cazul Caster Semenya spectatorii au putut vedea diferenta dintre ea si celelalte sportive, iar in cazul lui Bolt, acest lucru nu a fost evident. Semenya are un profil genetic neobisnuit, avand un amalgam de caracteristici sexuale masculine si feminine, care a reusit sa doboare un record in vigoare inca din vremea cand steroizii erau extrem de utilizati de catre atlete. Insa si Bolt este mult mai inalt decat toti ceilalti sprinteri, dar pentru el acesta nu este un avantaj, pentru ca si greutatea sa este mai mare decat a celorlalti. Cu toate acestea el alearga mai repede decat orice alta fiinta umana. Iar in aceste conditii noi o consideram pe Semenya o ciudatenie a naturii, iar pe Bolt un sportiv nativ genial.
Andy Miah, profesor de etica si tehnologii emergente la Universitatea de Vest din Scotia, este unul dintre experţii Marii Britanii pe probleme de cresterea artificiala a performantei în sport. El crede că epoca dopajului cu medicamente apune cu fiecare zi si ca ar trebui sa ne preocupe mai mult viitorul. Se cunoaste faptul ca sunt din ce in ce mai accesibile camerele hiperbarice sau “cooling boxes” care pot “ingheta” anumite grupe musculare, imedicand supraincalzirea muschilor in timpul competitiei. Aceste tehnici nu sunt considerate doping, motiv pentru care nici nu sunt reglementate, insa cat fair-play si cat de “curate” sunt aceste tehnici si cat de echitabile sau de loiale sunt avantajele pe care le aduc aceste practici celor care le utilizeaza. Mai mult. O noua practica isi face din ce in ce mai mult aparitia in societatea americana: experimentele genetice bazate pe determinismul genetic. Aceste teste pretind ca pot identifica dacă un copil are o predispoziţie genetică pentru un anumit sport - de anduranta sau de viteză, sau dacă un sportiv are nevoie să beneficieze de un regim special de formare. Un producător (Atlas Sports Genetics) se lauda ca SportGene Test "oferă părinţilor şi antrenorilor informaţii în timp util in ceea ce priveste predispoziţia genetică a copilului lor, care poate avea succes individual sau in echipa in sporturi de viteză, de forta sau de anduranţă ". În SUA, aceste testari genetice sunt relativ ieftine si au devenit disponibile pentru părinţii insistenti, care doresc să dea astfel un avant considerabil copiilor lor in cariera sportiva.
Eric Bristow (campion mondial la darts) povestea ca tatal sau era convins ca toti copii sunt capabili sa devina campioni, motiv pentru care el incercase absolut toate sporturile pana a ajuns sa practice darts. Insa aceasta experienta este din ce in ce mai putin posibila pentru copii americani, iar din ce in mai multi copii nu mai au ocazia sa experimenteze si sa-si dezvolte aptitudinile motrice.
Tipologia si calitatile native ale unui sportiv de succes sunt multiplicate si devin stereotipuri ale reusitei intr-un anumit sport. Un astfel de sport este rugby-ul, unde toti jucatorii de astazi sunt copiile fidele ale lui Jonah Lomu – jucatori atletici, capabili sa doboare toti jucatorii din echipa adversa. Cele mai mari temeri ale jucatorilor de rugby profesionisti nu mai sunt accidentarile, ci aceste predictii genetice sau dopajul genetic.
Din pacate, rugby-ul nu este singurul sport unde stereotipurile sunt perpetuate. Tenisul este un alt sport unde jucatorii cu anumite calitati fizice sunt antrenati inca de mici pentru a ajunge super-tenismeni. Si asta chiar in detrimentul sportului in sine! Chiar daca tenisul a devenit mai rapid, mai puternic si mai competitiv ca niciodata, din pacate a devenit si mai plictisitor pentru ca pe scena mondiala nu mai exista jucatori ca John McEnroe.
Inca din vremea Greciei Antice, sportivii de elita au fost priviti ca niste zei. Astazi ne dorim ca ei sa ramana zei, dar in limitele umanului. Dezvoltarea tehnicii, a medicinei, a stiintei in general ne ajuta sa prefabricam acesti zei, dar oare chiar ne dorim acest lucru? Si pana unde putem sa megem cu aceasta limita intre ce este natural si ce este artificial, intre ce este permis si ce este interzis? Si cate dintre regulile care vor reglementa sportul in viitor ar putea deveni ridicole, iar aici ma gandesc la cazul Caster Semenya!!!
In orice caz, ne dorim sa pastram sportul cat mai departe de tot ce este artificial, dar cred ca acesta lupta a fost de mult pierduta. A fost pierduta chiar din antichitate, de cand campionii au fost rasplatiti pentru rezultatele lor. Si cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa se gandeasca ce isi doreste de la sport: sportivi si campioni sau super-atleti.