De ce mai iubim când iubirile mor?

       Astăzi voi scrie pe blog după un secol de pauză. Iar ceea ce voi scrie vine din nevoia mea de defulare a unor frustrări legate de neputința de a ajuta oameni dragi din jurul meu sau pe mine. Eu am nevoie să vindec și să elimin aceste răni din trecut. Pur și simplu nu vreau să mai sufăr. Iar dacă cuvintele mele vor face pe cineva iritabil, defensiv sau critic, mă voi bucura enorm pentru acea persoană.
       Am impresia că toată lumea începe să iubească atunci când nu mai există nimic. Parcă totul se transformă și, dintr-o dată, sentimentele noastre plăpânde se transformă în niște uragane, chiar în preajma agoniei morții. Și atunci mă întreb firesc: de ce am simțit atât de umil și sărăcăcios până acum, iar iminența despărțirii ne face să fim atât de hotărâți? Ba mai mult... Uneori iubești mai mult și mai cu foc după ce au fost aruncate și ultimele jigniri. Sentimentul stânjenitor al singurătății ne face să ne agățăm de niște iluzii. Dar de câte astfel de amăgiri avem nevoie ca să regăsim sentimentul iubirii împlinite? Sau cât timp ne putem minți că ne este bine trăind asemenea închipuiri?
      În jurul meu se află numai oameni chinuiți, care rezistă în himerele lor, amăgindu-se cu onestitatea sentimentelor și cu promisiuni închipuite. Și suntem mulți. Poate ar fi mai bine să creăm un club, să fondăm o instituție suport sau, poate, să constituim un partid... Și totuși... Cât poți face asta? Sau de câte ori? Ar trebui să fie un număr limitat! Și, în orice caz, să nu poți fi îndrăgostit de mai multe himere în același timp! Așa cum este interzisă bigamia!!!
      E clar, am luat-o razna! Ce scriu aici vine dintr-o frustrare, iar singurul lucru adevărat este că m-am săturat de câți oameni din jurul meu suspină după iubirile pe care le-au netrăit la timpul lor. Și mă frustrează și mai rău pentru că, după ce că a devenit o luptă aprigă în a-ți găsi un partener normal în ziua de azi, cei mai mulți rămân blocați în iubiri șubrede, idealizând câte o curviștină care, probabil, nici nu merită atenția vreunui bărbat.
      Motivele pentru care reușim să trăim astfel de iubiri neiubind sunt simple: în timpul relației reale, cea în care încep să se consume lucruri, nu primim tot ceea ce am sperat în momentul în care am inițiat-o. Toate visele și planurile noastre, pe care le-am construit cu atâta atenție, nu primesc răspuns sau chiar se năruie. Și atunci, rămâi cu gândul la șansa care îți va apărea la un moment dat. Și speri că ea va fi curând. Și crezi că de data asta va fi mai bine, chiar dacă nu știi de unde o vei relua: de acolo de unde ai lăsat-o, din momentul în care ești acum, asumându-ți toate rănirile succesive acumulate între timp sau, și mai bine, de la un moment ”t„ ideal, ales atent astfel încât ambii parteneri să fie la un nivel maxim de toleranță la declarații de iubire!!! Sigur că un astfel de moment este imposibil de identificat.
      Probabil că acum îmi dau dreptate toți cei care au netrăit sau iubit astfel de fantasme. Părerea mea este că și acest motiv face parte din fantezia noastră. Ceea ce uităm este că orice relație se rupe din vina amândurora. Și tot ce construim într-o relație, pe care mai târziu o rupem, este pentru că nu putem să ne asumăm relația reală. Iluziile și deziluziile noastre sunt sădite, crescute și apoi întreținute de noi. Uneori conștient, alteori mai puțin conștient sau chiar deloc. Însă, toată povestea acestor blocaje în faliile temporale ale iubirilor noastre reprezintă de fapt neasumarea acestor relații. Și argumentez. Într-adevăr, facem niște alegeri pe care începem să ne brodăm viața, așa cum ne-o dorim noi, fiecare separat. Rareori viața noastră se suprapune peste a partenerului. Și uite așa, din vorbă în vorbă, ajungem să ne îndepărtăm și apoi să ne despărțim. Iar aici este momentul cheie, când, supărați pe nerealizarea proiectelor noastre fanteziste, rămânem și sperăm utopic.Dar unde am fost în tot acest timp? De ce nu ne-am luptat pentru idealurile noastre imediat ce le-am creat? Păi pentru că ne convine că tot ce am construit este efemer. Adăpostul lui "eu am vrut, dar nu s-a putut" este mai confortabil decât asumarea prăbușirii întregului edificiu din cauza neparticipării noastre active pe durata întregii legături.  Odată ce-ai spus ”Te iubesc”, l-ai spus pentru totdeauna. Nu-l mai poți lua înapoi după ce l-ai rostit. Și nici nu ai de ce dacă asta ai simțit. Însă poți să lupți pentru el din momentul în care ți l-ai asumat sau înțelegi că sentimentele nu au nicio legătură cu așteptările și că este o calitate că poți abandona acele așteptări imposibile.
      Și totuși nu ne condamn. Aceasta este societatea în care trăim. Una în care ce nu mai este bun se aruncă, nu se mai repară. Astăzi, când cumperi o cămașă, primești și un nastrure de rezervă. Este alegerea fiecăruia dacă, după ce i s-a rupt un nasture și l-a pierdut, îl caută pe cel de rezervă și îl coase sau atârnă cămașa pe un umeraș și-i admiră nostalgic frumusețea, cu părere de rău că n-o mai poate îmbrăca fără acel nasture. Eu una m-am săturat de cămăși cu nasturi lipsă! Voi face o selecție extrem de riguroasă: pe cele care s-au rupt prea rău, le voi arunca; pe celelate le voi păstra, dar numai după ce le voi schimba toți nasturii sau le voi coase nasturii de rezervă!

Dacă rămânem atașați de trecut, viitorul va deveni trecut. 

Proverb Tao

Lumea erudiților

Există o lume a celor erudiți. Care sunt din ce în ce mai mulți. Mă uimește câți oameni au devenit erudiți și ”culți în cap”! Iar de cele mai multe ori erudiția este mână în mână cu snobismul. Zilele trecute am aflat care este ultima ”fitză”: să mergi la ceainărie și.... să citești! Wow!!!! Dar de când este mai comod să mă duc într-un loc public să stau să citesc? De când canapeau mea sau patul meu nu mă mai mulțumesc? De ce trebuie să mă duc să stau încotoșmonată cu o grămadă de haine pe mine și încălțată cu cizme ca să citesc o carte? Doamne!!! Mi se pare atât de stupid și de artificial să fac asta! Cititul este o chestie atât de personală... de ce să îmi doresc s-o fac publică, ba chiar s-o împărtășesc cu niște necunoscuți? Mă uimește câtă nevoie au unii oameni de confirmări sau de a părea ceea ce nu sunt. Este dureros să văd chinul prin care trec unii cunoscuți de-ai mei. Există o nevoie bolnăvicioasă în societatea noastră de a face lucruri deosebite. Mi s-a întâmplat să văd și chiar am cunoscut persoane ”simpluțe” (și am folosit acest termen pentru că nu vreau să le jignesc pe acele persoane care se recunosc) care sunt înnebunite să meargă la teatru, dar care nu cunosc semnificația a mai mult de 100 de cuvinte. Sigur că este de admirat faptul că își doresc să se dezvolte, dar ... să nu uite dicționarul! Sau mă mai uimește emulația din rândul acestor persoane care merg la spectacole de balet sau de operă, dar dacă le dai să asculte o arie habar nu au de cine a fost compusă, nu mai spun de numele ei! Acești oameni sunt cei care sunt intelectualii zilelor noastre. Acești oameni sunt cei care atunci când pe Facebook este postată o ”cauză nobilă” o preiau și o distribuie în secunda următoare. Și devin apărători înverșunați ai cauzei respective, pentru că asta ”dă bine”. Acești intelectuali sunt persoane fine, care postează multe colinde (străine neapărat) în zilele de Crăciun sau melodii despre ploaie când afară plouă sau despre vacanță atunci când pleacă un weekend la mare.
De ce? Îmi tot vine să mă întreb de ce suntem atât de dornici să ne arătăm într-un cu totul alt fel decât suntem. ”Decât că” așa suntem. Însă mă tot întreb de ce există acestă dorință de a epata. Mă fascinează și mă uimește de unde vine nevoia asta atât de acerbă! Sigur că ceva îmi vine în minte, dar mi-ar plăcea să găsesc o explicație pentru că eu văd aceste manifestări ca pe niște dorințe agresive de a impresiona prin comportament. În ziua de astăzi găsești în orice revistă pentru femei niște trucuri prin care să impresionezi partenerul sau la birou șeful. Dar de ce este neoie să impresionăm prin niște trucuri sau să mergem în locuri în care nu ne simțim bine sau să facem diferite chestii pe care nu le înțelegem. Doar pentru că așa este ”cool”. Dar de ce este nevoie de atâta chin și de ce le este atât de greu să trăiască cu ele însele?
Trăim într-o lume de măști în care uităm să mai fim noi. Trăim într-o lume în care ne chinuim pentru că nu ne mai cunoaștem și nici nu ne mai recunoaștem. Lupta cu tine esteo luptă atât de grea și nimeni nu mai este dispus să o ducă. Este prea dureros să-ți recunoști ție că ai pierdut o luptă. Poate este cel mai dureros lucru. Și atunci ce faci?... Păi te îmbraci frumos, cu hainele bune, te aranjezi (fardezi), te parfumezi și te duci la ceainărie unde iei o carte și citești. Și poate și socializezi cu cineva (adică flirtezi sau și mai bine zis agați)... Desigur, acea minunată persoană va fi tot intelectuală, fină, cu aceleași preocupări intelectuale, poate chiar aceleași gusturi muzicale.

Durerea de a fi cine nu esti

Imi este atat de cunoscut acest sentiment. Imi este cunoscut, dar totusi il simt atat de indepartat. Si ma bucur ca astazi nu-l mai traiesc. Insa astazi am cunoscut sentimentul de mila profunda fata de cei cunoscuti care se chinuie sa devina cine nu sunt.
Imi amintesc cat de chinuitor era! Chiar imi pare rau cand vad oameni care se zbat si care nu reusesc sa se regaseasca. Da, astazi mi-a fost mila de acele persoane care ar face orice pentru a primi confirmari de la ceilalti. Ce lupta! Ce chin! Ce viata plina de semne de intrebare fara sa poti sa ai vreun raspuns! De fapt, sa nu iti permiti sa ai un raspuns, pentru ca nu stii daca ceilalti il vor accepta. Si daca nu-ti accepta punctul de vedere, nu te accepta nici pe tine. Si umbla asa cautand in continuu confirmari...
Noroc ca exista moda si publicitatea. Macar o parte din cautarile acestor oameni sunt rezolvate. Ei stiu care este trend-ul din acest sezon, stiu ca trebuie sa poarte cutare marca de haine (pe care si-o permit mai mult sau mai putin), de pantofi, de chiloti sau de ceasuri. Cel putin acest aspect este rezolvat, desi cred ca si asa unii dintre ei devin nefericiti, atunci cand nu-si pot permite sa cumpere ceva de la o anumita firma. Si chinul de a fi cine nu sunt continua!
Apoi, exista moda de a face anumite chestii. Si nu conteaza ca poate au depasit varsta la care puteau sa faca lucrurile respective sau pur si simplu nu li se potrivesc personalitatii lor. Dar acum am observat ca este cool sa experimentezi. Iar acesti oameni experimenteaza chestiile pe care le face toata lumea. Mergem, facem, zicem, sunt expresiile la moda. Toate verbele se regasesc in discutii numai la persoana I plural. Singularul a disparut. Cand s-a intamplat ultima data sa auziti pe cineva spunand Astazi ma duc singur la film, pentru ca asta vreau eu sa fac. Nu mai exista eu in viata noastra, in afara celor patru pereti de-acasa. Si asta pentru ca eu in societate a disparut. Si a disparut pentru ca oamenii nu mai stiu cine sunt. Nu mai spun ce gandesc, nu mai fac ce si-ar dori, nu mai isi permit sa greseasca, sa rateze sau sa ceara ajutorul. Oamenii din jur nu se mai recunosc. Nu isi mai cunosc valoarea (sau lungul nasului). Si chiar daca uneori se subevalueaza sau se suprainvestesc, ei continua aceiasi lupta, aceiasi zbatere. Iar asta se intampla pentru ca isi formeaza imaginea despre ei bazandu-se pe succesul financiar, pe pozitia sociala sau pe infatisarea fizica. Si apropo de aspect... Efectiv ii plang pe aceia care se duc la sala si baga in ei suplimente cu tot felul de cacaturi in ele, se omoara tragand de fiare, reusesc sa faca niste bicepsi, tricepsi etc. impresionanti si la minus 10 grade Celsius umbla in maieu si cu o geaca pe care nu stiu cum s-o scoata mai repede de pe ei. Am senzatia ca, in momentul in care intra intr-o incapere, gecile respective ii frig, atat de repede sunt lepadate pentru a fi admirate torsurile musculoase.
Dar sa revin. Cateodata am impresia ca exista o lista pe care o au aceste persoane si in care bifeaza: ce este de bun gust sa aiba, ce trebuie sa faca, ce masina trebuie sa-si cumpere, cum sa fie sotul/sotia, cati copii trebuie sa aiba si cum sa fie ei, ce anume trebuie sa simta in anumite situatii, ce trebuie sa mai dobandeasca, ce trebuie sa arate, ce trebuie sa poarte, cand, unde, cum... Si exista subpuncte la subpunctele din lista asta. Si in fiecare zi mai apare ceva care trebuie trecut in lista si... ajung sa traiasca o viata care nu este a lor.
In astfel de momente imi dau seama cat de dureros este sa nu stii cine esti. Si realizez cat de fericita si se linistita sunt eu!

Invidia

Nu pot să spun că nu am invidiat pe nimeni în viaţa mea. Aş fi ipocrită să nu recunosc acest lucru. Probabil cel mai mult am invidiat-o pe prietena mea cea mai bună din copilărie. Şi o invidiam pentru familia ei. Vroiam şi eu să am o familie ca a ei, numeroasă şi armonioasă. Însă, cu timpul, invidia a pălit şi mi-am dat seama că şi eu sunt invidiată pentru familia mea şi mai ales pentru părinţii mei. Şi trebuie să recunosc: sunt un om extrem de norocos, am o familie minunată şi nişte părinţi pe care Dumnezeu nu putea să-i aleagă mai buni. Aşadar, dintr-un om care nutrea invidia, am ajuns să fiu obiectul invidiei celorlalţi.
Invidie sau admiraţie?
Admiraţia este atunci când ne dorim să fim sau să avem ceva ce altcineva îl posedă, dar fără să ne dorim să-l deposedăm de acel lucru. Admiraţia este un lucru care, în general, ridică stima de sine a celui care este obiectul admiraţiei unei alte persoane. În plus, admiraţia este benefică şi pentru cel care admiră, pentru că ea motivează, iar motivaţia poate duce la progres. Cu alte cuvinte, consider că a admira pe cineva este ceva pozitiv, bilateral. Şi, cu alte cuvinte, nu cred că admiraţia poate deranja pe cineva.
Ce se întâmplă atunci când ne dorim doar pentru noi acele lucruri pe care le posedă altcineva? Ce se întâmplă atunci când suntem incapabil să mai suportăm virtuţile sau succesele celorlalţi? Atunci apare invidia. Fără îndoială e dureroasă compararea zi de zi cu altcineva. E dureroasă, însă mult mai suportabilă decât ruşinea de-a te observa pe tine aşa cum eşti. Şi este mult mai facil să găseşti sursa tuturor frustrărilor sau eşecurilor din viaţa ta în altă persoană. Şi cât de departe poţi merge cu această invidie? Cu siguranţă există persoane pentru care invidia devine o chestiune patologică. Şi totuşi, nu vreau să fac un tratat despre cât poate fi de nemărginită invidia... Şi nici cât de labilă emoţional poate fi o astfel de persoană sau cât de scăzută poate fi stima de sine în aceste cazuri.
Iar dacă invidia este o scuză a unei persoane incapabile, persoana care reprezintă obiectul invidiei nu are nicio „vină”? Ceea ce mă preocupă pe mine sunt mai degrabă trăirile persoanei invidiate. Categoric, în primă fază consideri invidia ca fiind admiraţie. Apoi începi şi observi: hainele voastre încep să semene extrem de mult. Uneori coafura este identică. Persoanei respective încep să-i placă exact acelaşi culori ca şi ţie. Aceleaşi forme. Începeţi să aveţi aceleaşi preferinţe culinare, muzicale, de petrecere a timpului liber. Şi brusc realizezi că tu nu mai eşti atât de diferit cum erai. Chiar, pe zi ce trece, începi să te identifici cu acea persoană cu care, până nu cu mult timp în urmă, nu aveai nimic în comun. Sau cel puţin asta credeai tu. Iar în final, totul sfârşeşte prin a-ţi fi „atacate” persoanele dragi şi importante. Şi totuşi... Cât de mult te poate deranja acest lucru? Din ce punct acest lucru nu mai este plăcut pentru tine, obiectul adoraţiei?
Într-adevăr, e deranjant. Te întrebi în primă fază cu ce ai greşit. Te întrebi dacă nu cumva eşti mult prea lăudăros, pentru că atunci când ne lăudăm la nesfârşit şi ne punem în permanenţă într-o lumină pozitivă nu facem decât să producem inevitabilul: fie atragem invidia celorlalţi, fie antipatia lor, atunci când laudele noastre sunt nefondate. Apoi îţi dai seama că se poate spune orice despre tine, dar nu că ai fi un lăudăros. Şi atunci care este vina ta? Vina ta este că ai primit de la viaţă anumite lucruri sau pur şi simplu le-ai obţinut prin eforturile tale şi ai ştiut să le şi menţii. Cu alte cuvinte, tu ai obţinut acele lucruri şi ai ştiut să le valorifici. Iar alţii sunt incapabili să facă acest lucru. Şi acei alţii te vor invidia, pentru că sunt incapabili să-şi vadă limitele. Şi pentru că ei nu pot aprecia ceva ce lor le lipseşte. Ei doar doresc să devină ceva ce probabil nu vor ajunge sau nu vor avea niciodată. Iar aceşti oameni mici nu ar trebui să afecteze pe nimeni niciodată!
Recunosc, eu am invidiat în trecutul meu. Iar acum, chiar dacă nu mai nutresc astfel de sentimente, m-am lăsat afectată de un astfel de om mic. Şi am greşit. Am dat mult prea mare importanţă unui om care este înrobit în propria-i existenţă, încătuşat în propriile sale dorinţe şi frustrări.

Inca un Paste fericit!

Astazi este prima zi de Pasti. Hristos a inviat! Aseara, ca tot romanul, am fost la biserica si am luat Lumina sfanta. Am stat acea juma de ora cu totii la slujba si plini de piosenie ne-am dus sa ne infruptam din bucatele pregatite cu multa atentie. Si uite asa am mai petrecut o noapte de Inviere. Si toate astea dupa ce pregatirile pentru acest ospat au inceput cu vreo doua saptamani inainte. Oricum in Saptamana mare cu greu mai gaseai pe cineva care sa fie preocupat de altceva in afara sarbatorii Invierii! Iar in Joia si in Vinerea Mare cu greu mai gaseai pe cineva la locul de munca. Toata lumea era intrata in focul pregatirilor! Nimic nu mai conta pentru crestinii ortodocsi! Invierea Domnului si atat! Si tot in asteptarea marii sarbatori au inceput sa curga si mesajele cu urari. Urari de la cele traditionale, la cele simple, cu Paste fericit, pana la cele “dragalase” cu iepurasi si oua inrosite… Cati dintre voi ati avut rabdarea sa le cititi pe toate!!! Si cu toate astea toti le primim si le trimitem. Sunt cea mai simpla modalitate de-a le arata celorlalti ca ne-am “gandit” la ei. Ne-am gandit atat de mult, incat un telefon ar fi insemnat prea mult! Iar in SMS ii anuntam ca Isus le-a intrat in casa pe ramuri salcii si crengi de cires sau ca iepurasul le-a adus linistea in casa! Pai si eu unde eram? Eu nu eram acasa, ca eu nu i-am vazut! Ptiu, norocul meu e ca imi functioneaza inca telefonul, ca nu m-a lasat bateria de la atatea mesaje primite! Altfel nu as fi stiut ce se intampla in casa mea! Sau, mai sunt mesajele de la colegii de serviciu, care de cele mai multe ori sunt atat de impersonale, incat ne intrebam cum de exista atat de multe formulari ale aceluiasi “Paste fericit!”. Mesajele de la colegi le iubesc cel mai mult! De ce trebuie sa-mi ureze sa petrec alaturi de cei dragi, o persoana cu care imi petrec mai mult de jumatate din zi! Bineinteles ca sunt cu cei dragi, pentru ca nu sunt la birou cu tine! Iar in timpul meu liber, este normal sa fiu cu cei dragi mie! Sau mai sunt cele care imi transmit urari de liniste si bucurie sufleteasca! De ce trebuie sa-mi ureze mie un coleg liniste si pace interioara? Cumva, in ultima vreme am fost nelinistita la serviciu, am avut vreo criza de isterie, am dat vreo dovada ca sunt la capatul puterilor si ca imi pun capat zilelor la primul esec pe care-l voi intampina sau m-am urcat pe balustrada balconului si am amenintat ca ma arunc in gol? De ce noi, romanii, simtim nevoia sa fim atat de ipocriti?! Si de ce trebuie sa facem atata parada de credinta noastra? Ce alte persoane, cu alte orientari religioase, mai fac la fel ca noi? In ceilalti ani nici nu stiti cand este Pastele la catolici sau cand este Ramadanul sau Purimul! Si asta nu din pricina ignorantei noastre, ci din cauza ca “ceilalti” nu sunt la fel de ostentativi ca noi, ca nu fac parada de credintele lor religioase. Dragii mei, credinta este o chestiune personala, care tine de spiritualitatea fiecaruia si care trebuie traita, nu trebuie afirmata la nivel declarativ!
Asadar, Paste fericit!

Campioni sau super-atleti?

De la Usain Bolt la Rafa Nadal, sportivii de elita din zilele noastre sunt mai atletici, mai rapizi şi mai puternici decât oricând. Dar cât timp va mai dura pana aceasta perfectiune va ajunge la acel nivel la care nu vor mai exista infrangeri in sport? Acesta intrebare apare in conditiile in care tehnologia avanseaza atat de rapid incat perfectiunea nu mai este ceva ce tine de domeniul divinului. In principiu, este absurd sa ne gandim cum anume am putea atinge perfectiunea in sport, pentru ca atunci cand performanta in sport va deveni facila, nu va mai exista motivatia pentru practica sport, iar totul s-ar transforma intr-o gluma proasta. Preocuparile pentru acest subiect nu se refera doar la modalitatile de reglementare a practicarii sportului sau la imbunatatirea echipamentelor, ci si din prespectiva anatomiei corpului omenesc.
Un studiu recent realizat de Prof. John Einmahl si un fost student al sau de la Universitatea Tilburg din Olanda a avut ca scop stabilirea unei limite de timp pe care o poate atinge un atlet care alerga pe distanta de 100m. In urma analizei recordurilor realizate de 762 barbati si 479 de femei, precum si pe baza unor calcule statistice a recordurilor realizate intre ianuarie 1991 si iunie 2008, cei doi cercetatori au stabilit ca cel mai bun timp care va putea fi realizat de un sprinter pe distanta de 100m este de 9,51 secunde. Asadar, recordul stabilit de Usain Bolt la C.M. de la Berlin in 2009 (9,58s) va mai putea fi doborat, probabil de un super-atlet!
Aceasta preocupare pentru sportivii super-oameni nu este legata de un anume sport, amator sau profesionist, olimpic sau neolimpic. Toata lumea cauta astfel de super-atleti. Un astfel de erou a fost de la inceput si Tiger Woods, care prin aparitia sa atletica a fost privit si chiar supranumit (“the Chosen One”) ca salvator al unui sport practicat in special de persoane mai grase.
Majoritatea sporturilor au nevoie de sportivi de elita care sa poata dobori record dupa record, pentru a-si putea pastra publicul alaturi. Dar pentru aceasta sportivii sunt din ce in ce mai mult fortati sa-si depaseasca limitele. Insa, este evident faptul ca acesta epoca este tot mai aproape de apusul sau, iar limitele umane sunt din ce in ce mai mult atinse de performeri. Sportul aspira la atingerea unui ideal al excelentei umane, dar modalitatea in care este atins acest ideal este una artificiala, anormala, departe de deziderate de la care a pornit.
Anul trecut la C.M. de Atletism de la Berlin am asistat cu totii la doua performante fantastice, tratate diferit. Una a fost cea a lui Bolt care a imbunatatit recordurile mondiale la 100m si la 200m, care a fost extrem de apreciata si de comentata in intreaga lume. Cea de-a doau a fost a atletei Caster Semenya, care a doborat recordul mondial la 800m, dar care nu a fost binevenita din cauza faptului ca din punct de vedere fizic sportiva arata ca un barbat. Practic, diferenta intre cele doua mari performante a fost ca in cazul Caster Semenya spectatorii au putut vedea diferenta dintre ea si celelalte sportive, iar in cazul lui Bolt, acest lucru nu a fost evident. Semenya are un profil genetic neobisnuit, avand un amalgam de caracteristici sexuale masculine si feminine, care a reusit sa doboare un record in vigoare inca din vremea cand steroizii erau extrem de utilizati de catre atlete. Insa si Bolt este mult mai inalt decat toti ceilalti sprinteri, dar pentru el acesta nu este un avantaj, pentru ca si greutatea sa este mai mare decat a celorlalti. Cu toate acestea el alearga mai repede decat orice alta fiinta umana. Iar in aceste conditii noi o consideram pe Semenya o ciudatenie a naturii, iar pe Bolt un sportiv nativ genial.
Andy Miah, profesor de etica si tehnologii emergente la Universitatea de Vest din Scotia, este unul dintre experţii Marii Britanii pe probleme de cresterea artificiala a performantei în sport. El crede că epoca dopajului cu medicamente apune cu fiecare zi si ca ar trebui sa ne preocupe mai mult viitorul. Se cunoaste faptul ca sunt din ce in ce mai accesibile camerele hiperbarice sau “cooling boxes” care pot “ingheta” anumite grupe musculare, imedicand supraincalzirea muschilor in timpul competitiei. Aceste tehnici nu sunt considerate doping, motiv pentru care nici nu sunt reglementate, insa cat fair-play si cat de “curate” sunt aceste tehnici si cat de echitabile sau de loiale sunt avantajele pe care le aduc aceste practici celor care le utilizeaza. Mai mult. O noua practica isi face din ce in ce mai mult aparitia in societatea americana: experimentele genetice bazate pe determinismul genetic. Aceste teste pretind ca pot identifica dacă un copil are o predispoziţie genetică pentru un anumit sport - de anduranta sau de viteză, sau dacă un sportiv are nevoie să beneficieze de un regim special de formare. Un producător (Atlas Sports Genetics) se lauda ca SportGene Test "oferă părinţilor şi antrenorilor informaţii în timp util in ceea ce priveste predispoziţia genetică a copilului lor, care poate avea succes individual sau in echipa in sporturi de viteză, de forta sau de anduranţă ". În SUA, aceste testari genetice sunt relativ ieftine si au devenit disponibile pentru părinţii insistenti, care doresc să dea astfel un avant considerabil copiilor lor in cariera sportiva.
Eric Bristow (campion mondial la darts) povestea ca tatal sau era convins ca toti copii sunt capabili sa devina campioni, motiv pentru care el incercase absolut toate sporturile pana a ajuns sa practice darts. Insa aceasta experienta este din ce in ce mai putin posibila pentru copii americani, iar din ce in mai multi copii nu mai au ocazia sa experimenteze si sa-si dezvolte aptitudinile motrice.
Tipologia si calitatile native ale unui sportiv de succes sunt multiplicate si devin stereotipuri ale reusitei intr-un anumit sport. Un astfel de sport este rugby-ul, unde toti jucatorii de astazi sunt copiile fidele ale lui Jonah Lomu – jucatori atletici, capabili sa doboare toti jucatorii din echipa adversa. Cele mai mari temeri ale jucatorilor de rugby profesionisti nu mai sunt accidentarile, ci aceste predictii genetice sau dopajul genetic.
Din pacate, rugby-ul nu este singurul sport unde stereotipurile sunt perpetuate. Tenisul este un alt sport unde jucatorii cu anumite calitati fizice sunt antrenati inca de mici pentru a ajunge super-tenismeni. Si asta chiar in detrimentul sportului in sine! Chiar daca tenisul a devenit mai rapid, mai puternic si mai competitiv ca niciodata, din pacate a devenit si mai plictisitor pentru ca pe scena mondiala nu mai exista jucatori ca John McEnroe.
Inca din vremea Greciei Antice, sportivii de elita au fost priviti ca niste zei. Astazi ne dorim ca ei sa ramana zei, dar in limitele umanului. Dezvoltarea tehnicii, a medicinei, a stiintei in general ne ajuta sa prefabricam acesti zei, dar oare chiar ne dorim acest lucru? Si pana unde putem sa megem cu aceasta limita intre ce este natural si ce este artificial, intre ce este permis si ce este interzis? Si cate dintre regulile care vor reglementa sportul in viitor ar putea deveni ridicole, iar aici ma gandesc la cazul Caster Semenya!!!
In orice caz, ne dorim sa pastram sportul cat mai departe de tot ce este artificial, dar cred ca acesta lupta a fost de mult pierduta. A fost pierduta chiar din antichitate, de cand campionii au fost rasplatiti pentru rezultatele lor. Si cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa se gandeasca ce isi doreste de la sport: sportivi si campioni sau super-atleti.

Motivele pentru care nu as vrea sa practic sport

Aceasta este o lista la care am inceput sa ma gandesc dupa ce am citit un articol al lui Mihai Stanescu (http://networkedblogs.com/p23640843). Iata Mihai ca accept provocarea ta! Si am sa fac aceasta lista cu bullets, nu cu numere pentru a nu fi tentata sa scot motive ca sa-mi iasa la numar! Si am sa pornesc de la acelasi dicton ca si tine Mens sana in corpore sano.

Asadar, motivele pentru care nu as vrea sa practic sport:
• Pentru ca unele sporturi dezvolta doar mintea si altele doar corpul. Cu exceptia artelor martiale sportul nu ajuta la dezvoltarea celor doua.
• Pentru ca exista sporturi care nu ar trebui sa intre in categoria sporturilor! Exista o ampla campanie la nivel international pentru excluderea boxului din categoria sporturilor olimpice, pentru ca nu intruneste dezideratele miscarii olimpice, chiar daca este unul dintre sporturile practicate inca din antichitate.
• Pentru ca majoritatea sporturilor practicate in zilele noastre se incadreaza in ceea ce inseamna globalizare! Ele au fost “inventate” la sfarsitul secolului XIX – inceputul secolului XX de catre englezi si fracezi si erau activitati sportive practicate in acea vreme. Artele martiale vin din zona Asiei. Dar cate sporturi vin din Africa? Dar din America de Sud sau Australia?
• Pentru ca regulile au fost stabilite atunci si sunt inca in vigoare la majoritatea sporturilor!
• Pentru ca sport nu este acelasi lucru cu exercitii fizice, miscare!
• Pentru ca fiecare sport are si dezavantaje, nu doar avantaje!
• Pentru ca majoritatea sporturilor nu se practica in aer liber, asadar nu beneficiez de o distractie in aer liber, de o cura de aerosoli sau mai stiu eu ce chestii de genul asta!
• Pentru ca daca practic un sport in aer liber, in Romania, el se practica doar in aer liber, indiferent de conditiile meteo, de temperatura de afara, de starea terenului!
• Pentru ca nu am unde sa ma duc sa practic sportul preferat. Peste tot sunt doar sali de fitness, dar nu gasesti o sala de sport ca lumea, un bazin civilizat, o pista de atletism sau un teren de sport.
• Pentru ca exista locuri de antrenament insalubre.
• Pentru ca sunt bazine unde se folosesc prea multe chimicale si imi afecteaza sensibilitatea.
• Pentru ca sportul nu te ajuta sa te calesti. Calirea organismului incepe din frageda pruncie, iar mijloacele de calire nu inseamna doar sport. Exista o multitudine de mijloace (băi de aer, de apă şi soare în acelaşi timp, proceduri cu apă, expunere la aer cald şi rece, uscat şi umed, vânt, ploaie, fricţionarea cu un prosop umed, spălatul cu apă rece până la brâu; practicarea turismului), insa acestea se pot combina si cu practicarea exerciţiilor fizice în aer liber în condiţii meteo variate, a înotului, a schiului sau a jocurilor în aer liber.
• Pentru ca exista sporturi care dezvolta corpul unilateral si sunt nevoita sa execut exercitii in plus pentru partea nesolicitata a corpului.
• Pentru ca sportul nu ma invata sa lucrez in echipa daca practic un sport individual.
• Pentru ca alegerea unui anumit sport poate fi nepotrivita personalitatii mele si asta poate conduce la respingerea sportului in general.
• Pentru ca alegerea unui anumit loc pentru practicarea sportului ma poate conduce la acelasi lucru.
• Pentru ca personalitatea antrenorului nu este potrivita personalitatii mele.
• Pentru ca cei mai multi antrenori nu au reusit sa ma faca sa nu mai privesc sportul ca pe o pedeapsa!
• Pentru ca exista antrenori care nu stiu sa-mi explice procesele si fenomenele unei anumite activitati. Chestia asta se numeste conţinutul psihologic al pregătirii teoretice.
• Pentru ca de cele mai multe ori incepem sa practicam sportul in copilarie si, de fiecare data nu este alegerea noastra. Este dorinta sau nevoia parintelui, nu a copilului!!! Alegerea facuta de o persoana adulta este altceva!
• Pentru ca parintele devine prea exigent, in dorinta de a suplini rolul antrenorului acasa, insa de cele mai multe ori aceasta atitudine autoritara duce la dezvoltarea unui complex de inferioritate la copil.
• Pentru ca exista oameni care nu au aptitudini sau calitati psihomotrice pentru practicarea sportului si cu toate astea ei insista!!!
• Pentru ca exista oameni care habar nu au ca trebuie sa intrebe si un medic inainte sa se apuce de practicarea unui sport!
• Pentru ca nimeni nu tine cont de faptul ca in perioada de convalescenta de dupa o boala nu trebuie sa te antrenezi!
• Pentru ca sportul nu ma ajuta sa am o alimentatie sanatoasa. Din cauza arderilor puternice reusesc sa ard o mare parte din “nenorocirile” pe care le mananc!
• Pentru ca daca sunt la dieta si am un regim alimentar sarac in vitamine, săruri minerale, proteine si glucide, acest lucru va influeta negativ performanţele mele intelectuale.
• Pentru ca in cazul persoanelor cu obezitate efortul fizic nu este de dorit, existand riscul aparitie sindromului Pickwick (cauza aparitiei acestuia nu se cunoaste, insa una dintre caracteristicile acestei afectiuni este ca sangele contine o cantitate prea mare de dioxid de carbon si insuficient oxigen), iar acest lucru poate fi fatal.
• Pentru ca sportul nu ma face sa apreciez munca celorlalti, poate cu exceptia sporturilor de echipa !
• Pentru ca fac febra musculara dupa unele exercitii cu o intensitate mai mare, iar dupa asta imi scade performanta pentru 2 saptamani!
• Pentru ca daca nu ma antrenez corect poti face rupturi musculare, ale ligamentelor, tendoanelor.
• Pentru ca pe masura ce ma antrenez o sa imi doresc sa cresc intensitatea antrenamentului, iar asta poate avea ca si consecinta accidentarea
• Pentru ca sportul de performanta inseamna uzura!!!
• Pentru ca cei mai multi sportivi de performanta nu sunt sanatosi. Cei mai multi sufera de afectiuni grave, iar atunci cand nu le mai pot tine sub control renunta la sportul de performanta si la miscare in general!
• Pentru ca poti foarte usor sa ajungi la supraantrenamet! (Simptome ale supraantrenamentului: reducerea dimensiunii musculaturii si fortei, recuperarea dupa antrenament este mai lunga decat in mod obisnuit, frecventa cardiaca de repaus este crescuta, tensiune arteriala crescuta dimineata, la trezire, dureri articulare si musculare, cefalee, tremor al extremitatilor, senzatie de oboseala, apatie, insomnie, pierderea sau scaderea apetitului, accidentari)
• Pentru ca, cu cat m-as antrena mai mult, cu atat organismul meu ar secreta mai mult cortizol, care scade imunitatea, iar acest lucru m-ar expune la diferite afectiuni, in special la infectiile virale, printre care si gripa (porcina ).
• Pentru ca trebuie sa am bani sa fac sport (echipament, abonament la sala, cotizatie la club, inchirierea salii, etc.), iar costurile sunt prea mari pentru unele sporturi!
• Pentru ca si pentru asta trebuie sa apelezi la pile, cunostinte...
• Pentru ca practicarea unui singur sport ma plictiseste.
• Pentru ca practicarea unui sport dupa ureche, fara o programare a antrenamentului intr-un macrociclu de pregatire pe cicluri, zile şi lecţii de antrenament devine monotona.
• Pentru ca in sporturile de echipa nu poti controla individual rezultatul, iar dezamagirea este mai puternica.
• Pentru ca nimeni nu tine cont de refacerea naturala a organismului dupa efort (odihnă, alimentaţie, rehidratare.etc)!
• Pentru ca nimeni nu ma invata procedeele de refacerea dirijata (hidro-fizio-terapeutice, dietetice, farmacologice, psihice, etc.) în funcţie de natura efortului depus.
• Pentru ca pregatirea fizica trebuie sa fie continua, fara pauze, altfel risti ca forta si masa musculara sa scada cu 60% dupa doar 2 săptămâni de intrerupere si cu 80% dupa 3 saptamani.
• Pentru ca sportul inseamna renuntari, privatiuni de la alte activitati firesti.
• Pentru ca sportul inseamna stres repetat.
• Pentru ca sportul inseamna competitie, iar acest lucru poate accentua anumite trasaturi ale personalitatii mele, in sens negativ, evident!
• Pentru ca cei din jur au asteptari mari in ceea ce priveste performantele mele!
• Pentru ca sunt comparata cu ceilalti colegi!
• Pentru ca imi creste agresivitatea si combativitatea si asa prea mari!
• Pentru ca imi dezvolta gustul riscului, care poate avea repercusiuni grave mai tarziu (jocul cu viaţa, nevoia de a ma pune în situaţii periculoase).
• Pentru ca mareste atractia catre aventura.
• Pentru ca sportul inseamna obiective individuale: sa castig, sa fiu in forma, sa am prieteni, sa ma distrez
• Pentru ca pentru mine cunoaşterea limitelor poate reprezenta un efort imens, peste măsura posibilităţilor, cu consecinte psihice grave.
• Pentru ca un program supraincarcat poate avea efecte mult mai grave pentru mine decat beneficiile practicarii sportului.
• Pentru ca nu trebuie sa fiu polivalenta!
• Pentru ca sunt mai importante motivele mele intrinseci care ma determina sa fac sport (plăcerea produsă de activitatea respectivă, nevoia de afirmare, compensaţii etc) decat cele extrinseci, insa toate motivele individuale constituie condiţia de bază a practicării sportului şi a tendinţei spre performanţă.
• Pentru ca e mai simplu sa ma gandesc la dezavantaje dacat la avantaje. Dar crede-ma ca nu a fost atat de simplu!!!

PS
• Pentru ca legea gravitatiei este una singura, iar ideea este nu s-o depasesti, ci doar utilizezi forta gravitatiei in avantajul tau!!!

Pentru mine chiar a fost o provocare sa scriu acest articol. Parerea mea personala este ca exista o mare diferenta intre sportul asa cum il privim noi europenii si americanii si cum este privit in tarile asiatice. Pentru ei este mult mai important sa faci miscare, fara sa existe motive; miscarea se intampla pur si simplu si in cel mai bun mod posibil. Este o diferenta majora intre Citius Altius Fortius si aici si acum si prin asta prezenta in eternitate!
Iti multumesc mult pentru provocare.