Nu îmi este teamă de singurătate, dar nu-mi place. Am avut parte prea mult de ea.
Spun adesea că ne naștem singuri și murim singuri. Ce se întâmplă între este doar iluzia că trăim însoțiți. Și totuși, această iluzie este atât de frumoasă încât îmi este greu să renunț la ea. Ce poate fi mai plăcut când dimineața mă trezesc și este cineva care mă privește sau care mă ține în brațe?! Ce poate fi mai plăcut când lucrurile plăcute continuă: ne bem cafeaua împreună, facem planuri pentru ziua respectivă... Sigur că iluzia vieții în doi nu înseamnă doar lucruri frumoase, dar ele nu reușesc să umbrească atât de mult încât să nu-mi mai doresc să coexist alături de cineva. Încă sper la bărbatul care va veni și va dori să ne-împărțim singurătatea. Da. Doresc să împart cel mai urât lucru din viață împreună cu cel pe care o să-l iubesc pentru ceea ce este el. Știu că sună contradictoriu, dar pentru mine tot ce are legătură cu singurătatea are o ambivalență greu de suportat. O urăsc pentru că e tristă și lipsită de viață, iar în același timp o iubesc pentru că îmi dă posibilitatea de-a face ceea ce îmi place. Ea îmi produce cele mai cumplite reacții, de care mi-e teamă și mie. Și la fel de contradictorii. Atunci când îi simt prezența, pur și simplu îmi pierd mințile. Încep și caut răspunsuri cu atâta stoicism, încât nu fac altceva decât să-mi produc singurătate.Mai întâi o adulmec, apoi încep s-o simt din ce în ce mai mult... Și atunci începe nebunia! O forță neînfricată mă împinge să mă conving că așa stau lucrurile, că singurătatea îmi dă târcoale. Și încep și presez, și presez... până obțin ceea ce nu-mi doream: singurătatea! Împovărătoarea singurătate care vine cu tot pachetul de de ce-uri. Și se reinstalează confortabil în viața mea, indiferent de dorința mea sau de explicațiile pe care le primesc. De fapt ea a fost acolo tot timpul. Singurătatea nu plecase, doar că nu-i mai simțeam prezența pentru că nu mai eram singură. Eram doi indivizi care-și împărțeau singurătatea. Acum eu sunt singură cu singurătatea mea, iar celălalt poate a găsit pe altcineva cu care s-o împartă. Și mă întreb: sunt oare singurul om pe pământ rămas cu singurătatea lui? Dacă pe pământ suntem număr impar și eu am rămas cea care nu mai are cu cine să-și împartă singurătatea? Sau îmi poate spune cineva dacă drumul meu prin viață este necesar să-l fac singură. Dar dacă tot mă pricep atât de bine să-mi produc singurătate, de ce mai vreau s-o împart cu cineva?
Habar n-am care sunt răspunsurile! Tot ce știu este că singurătatea doare. Și în timp crește și devine insuportabilă. Cu fiecare zi ce trece mușcă mai mult din mine și cu cât se apropie mai mult de inima mea, cu atât doare mai rău. Ea este cancerul vieții. Ne luptăm cu ea toată viața fără să știm dacă ieșim învingători sau finalul va fi sfâșietor de dureros și singur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu